Am nelămuriri ori de cîte ori văd, lîngă numele lui, sintagma „critic de film“. Sigur că era critic de film, ştia toate tainele meseriei, avea fler, pasiune şi criterii pentru a înţelege şi a le explica şi altora „ce şi cum“-ul acestei arte. Era un reper pentru orice spectator şi cinefil, pentru că ştia să scrie convingător şi despre Hitchcock (autorul lui preferat), dar şi despre vreun blockbuster pe care alţii tindeau să-l trateze „de sus“. Dar Leo nu era doar critic de film şi, în general, nu era „ceva anume“: dădea pe-afară din orice clasificare, îi era strîmt veşmîntul oricărei categorii şi scăpa, zîmbind, din corsetul oricărei definiţii. Asta pentru că trăia autentic orice formă de experienţă (existenţială sau culturală), dar şi pentru că avea un nemaipomenit dar al „risipirii“ de sine în căutări, idei, sentimente, admiraţii şi enervări noi. Era inconsecvent – o spunea chiar el –, dar nu unul oarecare: era un mare tehnolog al inconsecvenţei, un maestru al plăcerii de a începe ceva nou, de a se îndrăgosti total de o idee, o temă, o impresie sau o poantă nouă, lăsînd baltă cu entuziasm (dar ce entuziasm!) ideea de pînă ieri.

Pe la începuturile Dilemei, era „responsabil“ cu invenţiunile simpatice şi paradoxale, cu ideile-simple-şi-fermecătoare. Făcea nişte pagini de actualitate culturală, dar în desenul lor nu era nimic din scorţoşenia cuminte a gazetelor care aşază frumos, la rînd, cronici de film, teatru, carte etc. etc. Prin paginile acelea se plimba un spirit inventiv care sărea de la o idee la alta, care etala un bun-gust ferm şi o naturaleţe irepresibilă. Atunci şi acolo s-au născut (în 1993) nişte rubricuţe simpatice, precum „Scrisori (între)deschise“ sau „Firescul de ieri/alaltăieri“. (Între)deschiderea scrisorilor era un gest polemic subtil şi hazos faţă de agitaţiunea politică a vremii, cînd ziarele erau pline de „scrisori deschise“ pe cestiuni