Încă din fragedă pruncie, mi s-a indus ideea că femeile sunt isterice. Când a trebuit să merg la şcoală, ai mei m-au înscris într-o clasă cu învăţător. Pentru că invăţătoarele sunt isterice. Când am avut prima carie, mi s-a spus să merg la un doctor stomatolog. Pentru că doctoriţele sunt isterice. Când am plecat în prima excursie în afara ţării, toată lumea s-a bucurat că şeful de grup, ghidul, era bărbat. Pentru că, aţi ghicit, dacă era femeie, era o isterică. Ultima alegere nu a fost cea potrivită, oricum. Ghidul era bărbat, nu era deloc isteric. De fapt, era atât de calm şi nepăsător, încât am fost nevoită să urc un deal, pe ploaie. Nu ar fi fost o problemă dacă nu aş fi avut amigdalită şi febră 39 de grade. Când am cedat nervos pe la jumătatea drumului, tot eu am fost cea isterică, bineînţeles.
Dacă stau să privesc înapoi, femeile au fost cele care mi-au marcat traseul. În sensul că m-au îndrumat, de obicei inconştient, spre drumul pe care l-am ales. Isterice sau nu, femeile mi-au înţeles mai bine personalitatea, nevoile, aptitudinile.
Bărbaţii însă mi-au insuflat dragostea pentru lectură, pentru muzică şi filme.
Femeile m-au inspirat prin poveştile lor, prin versatilitate. Bărbaţii prin felul în care se bucurau de viaţă.
Cât despre nevroze, cele mai interesante femei pe care le-am cunoscut sunt predispuse să fie uşor isterice. Deşi am fost învăţată să mă feresc de ele, când mi-au ieşit în cale, am vut sa le cunosc mai bine. Pentru că ştiu că pot fi periculoase dacă sunt evitate pe faţă, dar pot fi şi extraordinare dacă ştii cum să te apropii de ele.
Se spune că bărbaţii fug de ele ca de râie. Că nu suportă ţipetele, mofturile, crizele. Dar am auzit şi varianta: „e nebună, dar o iubesc”. Şi când vine vorba despre o astfel de femeie, îmi aduc aminte de Penelope Cruz în Vicky Cristina Barcelona.
Vouă cum vi se par, insuportabile s
