Ultima dată cînd am vorbit la telefon cu Leo (era internat la Spitalul Fundeni), mi-a propus o masă bună la un restaurant ştiut numai de el. „Abia aştept să ies de-aici şi să cinăm împreună.“ Leo a reuşit să-mi transmită încrederea lui în această reîntîlnire, deşi ştiam că sănătatea lui e serios zdruncinată. Voi rămîne multă vreme suspendat în aşteptarea pe care mi-a indus-o. Urma să-l vizitez la spital lunea trecută. L-am vizitat, dar la Uniunea Scriitorilor, pe catafalc. Ar fi fost stînjenit. Nu-i plăcea să te primească nepregătit, inert, incapabil să îndeplinească oficiile de gazdă. Eleganţa lui nativă, bunul lui gust, buna lui creştere ar fi suferit.

Dilema veche începe să-şi piardă vechimea. Generaţia „întemeietorilor“ se subţiază, scaunele goale se înmulţesc. Redacţia în care evoluau Lena Boiangiu, Zigu Ornea, Tita Chiper şi Alex. Leo Şerban are acum, inevitabil, un alt sunet, un alt portret. Ştiu, e normal. Sînt normale şi moartea, şi „înnoirea“ instituţională, şi uitarea. Dar normală ar trebui să fie şi continuitatea. Iar continuitatea are nevoie de oameni ai continuităţii, de naturi în care îndrăzneala şi inventivitatea se bizuie pe acumulări temeinice şi pe tradiţie. O astfel de natură era Leo. N-avea prejudecăţi, n-avea crispări estetice sau ideologice, n-avea inhibiţii „principiale“. Era gata să experimenteze, să accepte surpriza, să rişte. Dar o făcea înzestrat cu o cultură solidă, cu fineţe şi haz, cu stil. Rareori am văzut un personaj în care actualitatea imediată şi atemporalitatea să coexiste atît de armonios. Leo era simultan „la curent“ cu tot şi „nicely old-fashioned“, „enfant terrible“ şi interlocutor „vieux jeu“.

Avea talentul rar al frondei fără stridenţă, al agresiunii politicoase, al subminării regulilor, fără urmă de grosolănie. Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepţiei, al neconformităţii. Dar nu ştia să fie nic