De la critici sau laude la adresa noii legi a educației la veșnicele lamentări pe tema salariilor minuscule din sistemul de învățământ sau la scăderea încrederii în acesta, subiectul educației nației se regăsește astăzi mai mult decât oricând pe firmamentul discuțiilor publice.
Un lucru mi se pare însă că este omis din toată dezbaterea – probleme structurale profunde, probleme de mentalitate (cuvânt deja desuet, știu, dar potrivit) a oamenilor care fac (sau se fac că ar face) educație în România. Câteva povești din experiența mea de o parte și de alta a catedrei, sunt cred relevante pentru „starea lucrurilor”.
Prima poveste se petrece în anul de grație 2000, la examenul de Bacalaureat, liceu de informatică, provincie, examenul de specialitate (informatică):
Primim subiectele (trei sau patru întrebări de tip grilă și o problemă mai mare) și suntem informați că cineva din comisie va veni în curând să ne răspundă la eventuale nelămuriri despre cerințe. Copil cuminte(pe vremea aia), în așteptarea reprezentantullui comisiei citesc subiectele de două ori și pentru că acesta tot întârzia să apară, mă apuc să rezolv subiectele pe ciornă. Termin după vreo oră jumătate când apare – în sfârșit – o doamnă elegantă, în jur de 40 de ani, cu niște foi în mână. Îmi pregătesc întrebarea – aveam o mică nelămurire – dar nu mai apuc să o rostesc, pentru că începe doamna: „1 – b, 2 – a, 3 – d, 4 – d”, ne spune, iar eu încerc să mă reculeg și să înțeleg despre ce e vorba.
„Ce indicații sunt acestea și de ce în această formă criptică?!”, mă întreb în sinea mea, după care ochii îmi cad pe ciorna cu rezolvările. La punctul 1, răspunsul era b, la punctul 2 era a… primisem răspunsurile, dictate din fața clasei, să le audă toți viitorii informaticieni ai patriei. Doamna continua explicând cum s-ar putea rezolva problema, pe care nu o putea dicta (din păcate!) pentru că era
