O legendă străveche spune că odată năpădise un mare necaz peste un sat. Nu mai plouase de foarte mult timp, iar pământul se crăpase atât de tare, încât dacă priveai câmpia de pe vârful dealului, îţi părea că este pielea lepădată de un şarpe uriaş, iar nu grădina roditoare de până mai ieri. Bătrânii satului s-au întâlnit şi s-au întrebat ce-i de făcut? Preotul le-a spus atunci că ar fi bine să-i aleagă pe cei mai vrednici şi mai cucernici din­tre bărbaţii satului, iar aceştia să se retragă undeva într-un loc pustiu, un­de să trăiască în post şi în ru­gă­ciune, până când Dumnezeu se va mi­lostivi de ei. Au fost aleşi doisprezece oa­meni, care s-au dus în inima pă­du­rii. Acolo fusese un lac frumos, cu ape lim­pezi, care acum secase.

Cei doispre­zece oameni aleşi s-au aşezat în cerc şi au început să se roage. Ziua urca la ei o fetişcană care le aducea să mănânce câteva fructe uscate. Noaptea se retrăgeau într-o colibă pe care şi-o construiseră anume. Şi, pe măsură ce ei se rugau, nu ştiu cum se face că lacul creştea din zi în zi. Cei doispre­zece aleşi ai satului continuau să se roage, păzindu-se, aşa cum le ceruse preotul, să se atingă de vreo picătură de apă. Nu aveau voie să bea din apa aceea până ce lacul nu se umplea. Într-una dintre nopţi, unul dintre cei doisprezece aleşi simţi că nu mai poate răbda de sete. Fructele uscate aduse de fetişcană parcă îi secau şi mai tare gâtlejul, că nu mai putea nici măcar să se roage cu voce tare.

În toiul nopţii, el se strecură de lângă tovarăşii săi din colibă şi se duse pe malul lacului. Lacul era aproape plin. Poate, într-o zi sau două, ar fi fost plin ochi. Bărbatul îşi spuse că nimeni nu va observa că el a înghiţit o gură de apă din lacul acela înainte de a veni sorocul încheierii postului. Aşa că se aplecă şi sorbi. Apa era bună, săţioasă. Ah! Ce mult îşi dorise să bea aşa, să se sature, să-şi astâmpere set