Într-o zi, cînd filmam documentarul Valea Corlatului, m-a marcat o discuţie cu nea Gheorghe, simpaticul personaj de 70 de ani care povesteşte istoria satului din vale: „Dumneata eşti francez, nu?“ „Da“, îi răspund. „Român nu poţi să spui că eşti.“ Eu: „Nu.“ „Dar ai religie de român.“ Eu: „Aşa e, sînt ortodox.“ Gheorghe: „Degeaba! Tot francez rămîi.“ Şi rîdem. Petrecînd destulă vreme în Valea Corlatului, alături de cei 800 de oameni ai comunităţii de etnie romă, cu toţii vorbitori de limba română şi eventual de maghiară, am descoperit ceva despre etichetare. Aşa cum eu, francez trăind la ţară în România, vorbind mai des româna decît limba mea maternă, rămîn perceput ca francez, aşa şi comunitatea din Valea Corlatului şi personajele din documentarul meu, care par din mai toate punctele de vedere asimilaţi, incluşi, sînt percepuţi ca ţigani orice ar face. Aşa cum eu cînd sînt întrebat mă declar francez şi ei se declară romi în faţa camerei. Identitatea lor este asumată, chiar dacă nu conţine elementele tradiţionale sau clişeiste legate de ce poate să însemne a fi rom. Nu ar fi de altfel nici o problemă dacă grupul etnic al celor din Valea Corlatului nu ar avea de-a face cu situaţia în care se află: fără buletine, sau cu buletine temporare la aceeaşi adresă, cu dificultăţi în a obţine certificate de naştere, cu imposibilitatea de a se racorda la curent electric... Aşezarea romilor s-a făcut peste un pîrîu care face graniţa între Braşov şi Covasna. Simplificînd situaţia, am putea spune că judeţul Covasna nu îi vrea şi că Braşov se foloseşte de situaţia lor mizerabilă. Între cei care resping şi cei care instrumentalizează cazul social disperat, între cele două rele, nu am avut cum să aleg, aşa că filmul nu salvează nici o autoritate. În timpul filmărilor ne-am împrietenit cu un tînăr tată, cu o tînără mamă, cu un bunic şi cu un străbunic.

Ei sînt eroii filmului