Dintre multe alte lucruri de menţionat, de subliniat şi de reevaluat în aceşti cinci ani de activitate la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB), am ales un fenomen care mi se pare fundamental pentru o viziune corectă asupra acestei instituţii şi care are un istoric ce depăşeşte timpul şi spaţiul acestei structuri de stat. Pe scurt, l-aş descrie astfel: locuirea în intermediar şi exploatarea interstiţiului ca modalitate de abordare a artei şi a practicilor culturale. Tonul a fost dat de MAD (Centrul MultiArt Dans, Bucureşti, 2000-2002), acum zece ani, iar de curînd, în degringolada mutării de sediu şi a demolării CNDB, a apărut şi s-a întrupat o idee nouă: Spaţiul Comun. Căci ocuparea CNDB-ului în dezmembrare sau demersul utopic recurent este numitorul comun relevant întru cuprinderea fenomenului despre care vorbeam mai sus. Cred că în aceşti ani, la CNDB, pe filiera MAD, s-a cultivat spaţiul nedefinit, nişa dintre măsurile oficial recunoscute. S-a încercat colonizarea fizică şi cognitivă a unui interval golit cu forţa de sensurile care operau deja. Un fel de avangardă, nu întotdeauna conştientă de sine, dar sigur radicală în estetica ei. Cîţiva artişti au pus în practică, pentru o perioadă, mecanisme artistice filtrate de valori prefabricate. S-a propus sălăşluirea în vidul de sens, „între blocuri semantice“, unde alte idei pot apărea, dar pot fi şi testate. Prin urmare, acolo în interstiţiu, s-a forjat ceva nerecognoscibil, nepopular, nereprezentativ pentru trezorierii valorilor „naţionale“. Contextul mai larg al societăţii nu a rămas neadresat, crezurile estetice au fost dezasamblate, iar eşecurile au devenit substanţiale, pline de înţelesuri. De aici şi dificultatea cu care a fost receptat. Căci produsul final (spectacolul, opera de artă), văzut din perspectiva clasică, ce încă domină, trebuie sa fie un teritoriu cucerit, proiectul ia sfîrşit, sînt t