La început n-a fost cuvântul, ci limbajul. Chiar dacă onomatopeic, era totuşi un limbaj, un instrument de comunicare. Încet, încet, onomatopeea s-a mutat în cuvânt. Şi încă de la începuturile lui, cuvântul a ştiut să umble şi să cucerească. Pe lângă cele simple, fără-de-care-nu-se-poate, omul ancestral a simţit nevoia de informaţie. Cu timpul, a fost recunoscută şi puterea ei uriaşă asupra celorlalţi şi, astfel, informaţia a devenit apanajul puterii. Milenii fără număr, aceasta a fost bine păzită de ochii maselor de către cei ce au deţinut vremelnic puterea. În setea lui de a o avea, omul a inventat, deşi relativ târziu, presa. Primul ziar tipărit a apărut în 1605.

În cele patru secole care au urmat, presa a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, devenind arma publică şi adesea făcătoare şi desfăcătoare de lege (cu secrete de fabricaţie, că, deh, altfel nu se poate) a ceea ce avea să se cheme democraţie. Jurnalistul a căpătat o incontestabilă importanţă socială. Volens nolens, a devenit nu de puţine ori formator de opinie, conştient de puterea şi valoarea sa.

Societatea l-a urcat, meritat sau nu, pe un soclu de intangibilitate. Iar el s-a simţit bine în postura de vedetă căreia i se sorb cuvintele şi i se aşteaptă cu sufletul la gură articolele. De multe ori s-a considerat un deţinător al adevărului şi l-a servit publicului cititor, filtrat prin propria sa conştiinţă şi adaptat propriului sistem axiologic.

O altă invenţie epocală, internetul, i-a şubrezit soclul şi l-a pus în contact direct cu o nouă specie: cititorul-comentator. Declinul ziarului tipărit în favoarea celui online este de neevitat şi presa se adaptează din mers, iar jurnalistul se vede obligat să coboare în agora pentru a înfrunta noul tip de cititor. Acesta a primit ca bonus un colţişor numit „post comment“ în care poate să-şi spună opinia, să-l contrazică pe autor, să combată ideile