Florina-Loredana Chiran. Îmi trimiteţi poezii ale unor elevi din Braşov. E bine că elevii scriu. Şi cei de la un „grup şcolar de turism şi alimentaţie publică” pot produce literatură, nu doar servicii turistice. Dar e trist că scriu prost. Inadmisibil de prost. Ceea ce e condamnabil pentru profesorii lor. Prima datorie a unui profesor e să le explice tinerilor diferenţa dintre poezie şi textele versificate de muzică uşoară de tipul: „Credeam că suntem pe pământ/ Doar eu şi el purtaţi de vânt/ Simţeam că el mă adora/ Că eu eram iubirea sa” (Ana-Maria Aniţei). Cu blîndeţe, dar cu fermitate, profesorul trebuie să ia şi să rupă în bucăţele mici aceste mostre nenorocite de antipoezie şi să pună în mîna elevilor modele extrase din marea lirică, să le explice cum sensibilitatea lor naturală se poate converti în artă. Altfel, vor fi nu doar nefericiţi, ci şi nişte iluzionaţi că textele lor maneliste au virtuţi literare. Mă întreb nu numai cîte talente se pierd, ci şi cîţi cititori pierde literatura prin nepriceperea educatorilor. Înainte de a trimite revistelor mostrele naive sau grosolane ale elevilor, profesorii s-ar cuveni să acorde ei îndrumare, un sprijin atent şi dibaci. Dacă nu, să-i lase pe copii să înveţe „miseen place-ul” unui dineu standard şi să nu le mai dea speranţe deşarte.

Anca Pădure. Începeţi aşa: Aş mai avea de făcut două lucruri:/ mai intîi, să spun adevărul despre mine./ Să povestesc tuturor cum m-am urcat,/ pe acoperişul de sticlă al celei mai înalte clădiri/din Manhattan/... căutîndu-te... etc.etc. Şi continuaţi: Apoi ar trebui să spun adevărul/ despre tine,/ să povestesc tuturor cum te-ai ascuns,/ în cupola circului de stat,/ avînd cu tine doar dalta şi un boţ de marmură,/ şi-ai stat acolo trei zile şi trei nopţi,/ născînd într-o dimineaţă din secolul viitor/ Capodopera.// Acum, chiar nu mi-a mai rămas nimic de făcut./ Am sa-mi iau bocancii