Mentalul nipon nu poate fi redus la câteva formule, oricât de surprinzătoare sau de savuroase.

Dacă urăşti pe cineva, lasă-l în viaţă.

Există zei care-i părăsesc pe oameni - sunt cei care-i cunosc.

Fiindcă există proşti, deştepţii arată bine.

Micul tunel al furnicii surpă marele zăgaz.

Odihneşte-te după masă, chiar dacă ţi-au murit părinţii.

În ochii celui ce iubeşte, bubele sunt gropiţe.

Nimic nu e mai scump decât ce primeşti pe gratis.

Şapte proverbe. De ce şapte? Fiindcă e cifra desăvârşirii, aluzia numerologică a perfecţiunii, aşa cum o dovedesc atâtea şi-atâtea lucruri, de la minunile lumii şi zilele săptămânii la culorile curcubeului şi braţele candelabrului. (Amatorii de polemici vor invoca, desigur, cele şapte păcate, cărora li se pot opune cele şapte ceruri unde stau cetele cereşti.) De ce proverbe? Fiindcă prin ele se cimentează forţa, spiritul şi puterea de înţelegere a fiecărei naţiuni. Proverbele sunt sedimente ale gândirii care explică alcătuiri şi comportamente în faţa cărora ne declarăm de multe ori nedumeriţi, contrariaţi sau perplecşi. Ele pendulează între sfătoşenie şi radicalitate, între tâlc şi sentinţă. Irizările lor aforistice vorbesc nu doar despre despre înţelepciunea ca atare, ci mai ales despre felul cum a fost ea preluată, transmisă şi fructificată.

Cele şapte proverbe de la început sunt de extracţie japoneză, aşa cum poate cititorii îşi vor fi dat deja seama. Ele se găsesc, laolaltă cu alte câteva sute de vorbe aparţinând altor popoare, în „Antologia proverbelor ciudate" de Stephen Arnott (Editura Humanitas, 2010). Parcurgerea lor începe prin a contraria, dar sfârşeşte prin a lămuri. Fireşte, mentalul nipon nu poate fi redus la câteva formule, oricât de surprinzătoare sau de savuroase. Numai că fiecare dintre ele se poate expanda la dimensiunile unui tratat. În acelaşi timp, f