Benedictine Tauran în rolul Clairette
Opera elveţiană se dovedeşte înclinată în această stagiune mai ales către opera comică şi operetă, dar şi interesată de reabilitarea unor partituri care n-au cunoscut, de-a lungul timpului, succesul, indiferent de numele compozitorului.
La Geneva, regizorul Christof Loy, mută acţiunea „Văduvei vesele" a lui Lehar în holul unui mare hotel, îmbrăcat în marmură. Decorul este rece, anonim, uşor desuet. Dar curat şi bine întreţinut, graţie lui Njegus, care curăţă cu aspiratorul, în timp ce spectatorii se aşază. Această ambasadă arată încă bine, chiar dacă Pontevedro este în faliment. De altfel, suntem la Geneva şi acest hol ar putea fi cel al unei bănci în care ambasadorul negociază scadenţele. În 2010, falimentul unui stat nu mai ţine de domeniul ficţiunii.
Dacă totul este lipsit de măsură (zidurile înalte, scara imensă care ocupă jumătate din spaţiu), Pontevedro este redus la dimensiuni neînsemnate. Sub scări, aproape de toaletă, n-au mai rămas din ambasadă decât un gheridon şi câteva portrete.
Libretul nu se ocupă decât puţin de diplomaţie şi regizorul simte nevoia unui spaţiu vast pentru a orchestra mişcările grupurilor, fie că este vorba despre bancherii care aleargă cu casetele lor sau de numărul grizetelor. Acestea sunt soţiile diplomaţilor, care doresc să arate, ca în cazul lui Valencienne, că ele „ca şi creaturile pe care bărbaţii, soţii lor, le caută în secret". Este şi o modalitate de a sublinia în ce măsură, în pofida dimensiunii ei cosmopolite, este vorba despre o lume închisă. O lume a „happy few", în care se trece de la o limbă la alta în aceeaşi frază, în această versiune, numită geneveză, care alternează germana, engleza, franceza şi chiar „croata care devine un limbaj secret". Tot acest dispozitiv seduce ochiul. Dar, respectând prea mult libretul, cu dialogurile lui uneori prea lungi, luând prea î