Retrospectiva Cranach cel Bătrân de la Palais de Luxembourg din Paris (februarie-mai 2011) dezvăluie câteva consecinţe foarte interesante ale unei opţiuni artistice în faţa căreia au fost puşi nu puţini dintre pictorii renascentişti. Lucas Cranach cel Bătrân a trăit între 1472 şi 1553.

Cea mai mare parte a timpului şi-a petrecut-o la Wittenberg, în slujba prinţilor electori de Saxa, la comanda cărora a pictat numeroase tablouri cu subiect religios, inspirate atât din Noul şi din Vechiul Testament, cât şi din tradiţia religioasă ulterioară. Specialiştilor nu le-a putut scăpa manierismul majorităţii. În ciuda fineţii neobişnuite a fondului şi a detaliilor, ca şi a senzualităţii nudurilor, chipurile de Sfinte sunt în general lipsite de expresivitate, unele chiar tâmpe, la fel cu acelea ale pruncilor-îngeraşi. Pictorul urma fidel canonul. Se abătea întrucâtva de la el când picta trupuri. În materie de nuduri feminine, e un inovator. Desigur, nu doar din acest motiv sau, mai bine zis, nu în primul rând, toate afişele care prezintă retrospectiva pariziană reproduc nuduri. Latura sacră nu e însă cu totul ascunsă, tocmai pentru că nudurile nu sunt ale unor femei oarecare, ci ale Evei sau ale Sfintei Ecaterina. Ca să nu spun că e vorba de o carnalitate expansivă şi chiar provocatoare, pe scurt, profană. Oarecum surprinzător e să descoperi într-un tablou de la începutul secolului XVI o scenă religioasă, cu Iisus ieşind din mormânt şi cu, în fundal, Crucificarea, în al cărei prim-plan se află doi bărbaţi îmbrăcaţi cu o anumită îngrijire şi o femeie tânără în pielea goală. Biografiile lui Cranach nu ne spun dacă pânza intitulată Legea şi graţia a avut parte în epocă de o neînţelegere asemănătoare cu aceea de care a avut parte la sfârşitul secolului XIX Dejunul pe iarbă de Édouard Manet. Titlul lui Cranach e grăitor: legea desemnează sacrul, iar graţia profanul.