1. Criticul, ca si poetul, nu are viaţă personală, viaţa sa e praf şi pulbere...! Şi asta o spun ca să parafrazez un poet, pe Nichita Stănescu, cel cu care Gheorghe Grigurcu a fost într-o prodigioasă polemică. Mai apoi, semn că şi polemicile au decontul lor, am asistat, la Deseştii Maramureşului, la momentul în care Gheorghe Grigurcu primea Premiul "Nichita Stănescu" al "Serilor de poezie de la Deseşti" pentru întreaga sa operă poetică . ..!

Cavalerul viu îşi înclina, astfel, sabia sa cu care duelase, cîndva, cu aplomb, în faţa cavalerului mort. Învinsese nobleţea.

2. Prejudecata formulată de George Călinescu, cum că în fiecare critic zace un poet ratat, ne-a făcut să ne uităm printre degete spre opera poetică sau opera pur scriitoricească a criticilor români, încercînd să înţelegem "mecanismul ratării". Dar "divinul critic" n-a făcut, poate, decît să întindă o cursă cititorului, ca să-l provoace să vadă cum deriziunea, care e arta, "naşte pui vii", ca să folosesc un clişeu publicistic. Şi mai mult, a vrut să spună printre cuvinte că meseria de critic este una a seriozităţii maxime, a asumării unor responsabilităţi determinante pentru o cultură, pe cînd poezia, creaţia în genere, e o copilărie privită cu îngăduinţă. O analizăm ca pe o floare, în procesul înfloririi, dar o evaluăm doar cînd avem certiturdinea unor fructe cu greutate. Din această perspectivă privind, spunem că fiecare matur a fost odată copil, că fiecare serios critic "de azi" a tremurat pentru o rimă, a plîns pentru o frunză care părea să cadă cu tot cu cerul plumbuit de toamnă sau a tremurat pentru vreo iubită inconsistentă care lua chip doar în metaforă. Gheorghe Grigurcu e criticul serios care "nu s-a jenat" niciodată de prezenţa filonului poetic în miezul fiinţei, de această perepetuă copilărie a sufletului care e poezia, "tatăl cel aspru" este surprins de fii mînuindu-le păpu