Sunt adevăruri pe care, dacă le spui de-a dreptul, le faci frivole. Directeţea în expresie, cînd e văduvită de paşi preliminari, e semn de grosolănie protocolară şi, fără o minimă tactică de pregătire a cititorului, detaliile pot irita.
Din acest motiv, e nevoie de tact în atingerea punctelor spinoase. Iar cînd e vorba de istoria recentă, cea care nu s-a răcit încă de tensiunea evenimentelor, lucrurile sunt cu atît mai acute: mentalitatea dominantă nu rabdă decît varianta oficială de interpretare, iar pe un eseist îl recunoşti după arta cu care ştie să-şi strecoare ideile uzînd de o strategie de păcălire a şabloanelor impuse. În schimb, lipsa de tact discursiv naşte ostilitate reactivă şi represalii iminente. La asta se mai adaugă un amănunt psihologic: prezentată sub unghi strict informaţional, orice istorie e un şir plicticos de amănunte aride, o galerie inertă de fapte care, derulate telegrafic în cadrul agenţiilor de ştiri, nu au nici o semnificaţie. Într-un trecut e atîta istorie cîtă neputinţă de a o descrie în cadrul unei buletin de ştiri e de găsit în ea. Cauza stă în iradierea de spirit a evenimentelor, adică în tensiunea care le-a declanşat, şi de aceea, fără atmosfera din care au luat naştere, relevanţa lor pentru posteritate e nulă. În acest caz, concizia de informaţie e simptom de platitudine descriptivă, iar sinceritatea e un indiciu al mediocrităţii.
Nicolae Breban e prea versat ca să cadă în directeţi periculoase, cum, la fel, e prea păţit ca să alunece în sincerităţi crase, prin urmare, descriind istoria secolului XX, face ceea ce a făcut în romanele sale: însufleţeşte o atmosferă în care, folosindu-se de tiparele naraţiunii, pune episoadele trecutului în cadre romaneşti. Autorul ştie să cultive echivocul şi ambiguităţile, obţinînd exact acel dozaj de nuanţe care îl apără în faţa oricărei imputări ideologice. Căci evenimentele
