Contabilii nu fac audienţă. Ei trăiesc în anonimat, nu caută lumina reflectoarelor.

Există în România nişte oameni harnici, modeşti, foarte atenţi cu munca lor şi, mai ales, cu banii altora: contabilii. Ei ştiu foarte bine să socotească şi să numere banii, poate de aceea imaginea lor publică este caraghioasă şi enervantă: oameni colţoşi, posomorâţi şi preocupaţi tot timpul să rezolve hârtii. E imposibil să te tocmeşti cu ei ori să-i păcăleşti cu un leu. Ei respectă cifrele. Cum să-i simpatizezi pe aceşti oameni? Cum să-i iubeşti, de vreme ce ştiu în orice moment cât ai cheltuit, cât ai risipit, cât ai câştigat, câte parale faci?

Contabilii lucrează cu „ochiu' dracului", dar asta nu înseamnă că sunt în slujba Diavolului. Stau cuminţi pe scaune, opt-zece ore, cu riscul de a face hemoroizi, şi introduc în calculatoare tot felul de facturi, chitanţe, bonuri, state de plată... Contabilii sunt furnicile capitalismului, fie că sunt angajaţi la firmele private, fie că au cartea de muncă la stat. N-am auzit până acum ca breasla contabililor să facă greve, să protesteze, să iasă în stradă, să picheteze Ministerul Finanţelor ca să „flexibilizeze" normele metodologice ale unor legi tâmpite. N-am văzut niciodată la un talk-show TV un contabil care să se plângă de muncă, de leafă, de sporuri, de şefii săi idioţi, de patronii şmecheri sau care să-i înjure pe Băsescu şi pe Boc... Contabilii n-au timp de vorbărie, pentru că ţin în spate zeci de mii de firme. Fără să aibă pretenţia la glorie (ca liderii noştri de opinie), la onoruri (ca militarii), la audienţă (ca starletele TV), la aplauze (ca actorii), la încurajări (ca fotbaliştii), la voturi (ca avocaţii care candidează în Parlament). Şi nici n-au aroganţa bancherilor sau ipocrizia brokerilor de asigurări.

În cei 21 de ani de capitalism, contabilii n-au plecat în masă, unde-au văzut cu ochii (ca medicii sau