Pe Diana Adamek o cunoşteam pînă acum exclusiv în ipostaza de comparatist, eseist şi critic literar, deşi publicase în urmă cu vreo doi ani un roman (Pădurea mătuşii Clematis), la o editură clujeană fără vizibilitate. Recidiva epică de anul acesta a fost, de aceea, mai mult decît o surpriză pentru mine. Sigur, competenţa universitarei clujene în materie de manierism şi baroc european sau de istorie culturală lusitană – vizibilă în textura noii sale cărţi – era bine cunoscută, ca şi eleganţa stilistică a scrisului ei. Numai că Dulcea poveste a tristului elefant e mai mult decît un rafinat experiment evazionist-livresc; e o fastuoasă Poveste grefată, parabolic, pe o meditaţie despre artă şi iluzie, despre călătorie şi predestinare. Răspărul în raport cumainstream-ul autohton e vădit, chiar dacă estetismul de factură exotizantă, proiectat fantasmatic în istoria şi atmosfera imperială a unei Europe Occidentale premoderne, a stimulat imaginaţia cîtorva prozatori români de azi, de la Nicolae Strâmbeanu (Evanghelia după Araña) la Ruxandra Cesereanu (Nebulon) sau de la Radu Paraschivescu (Fluturele negru) la Ruxandra Ivăncescu (Marañon sau Adevărata descoperire a Lumii Noi). Însă romanul Dianei Adamek nu impresionează doar prin detenta imaginativă postmedievală, ci şi prin rafinamentul riguros al compoziţiei şi printr-o impecabilă scriitură artistă, elaborată în alambicuri moderne după „reţetele“ maeştrilor de altădată, cu fraze orchestrate în cadenţe poliritmice sau după un ceremonial de menuet. Nimic neglijent, nimic lăbărţat sau prolix. Chiar dacă textul este compus în oglindă – şi în palimpsest – cu Călătoria elefantului de Jose Saramago, al cărui scriptor apare, la un moment dat, invocat drept „ţintă“ a călătoriei din romanul autoarei noastre, nu poţi să nu te gîndeşti şi la Parfumul lui Süskind (minus ironiile postmoderne) sau, de ce nu, la adaptarea sadoveniană