I-am strâns mâna uşor transpirată când am plecat de la spital, joi, pe 7 aprilie, aşa cum făceam şi când ne despărţeam, pentru că pornea în vreo călătorie, de pildă în Argentina, unde a recitit tot Á la recherche du temps perdu, ca să scrie apoi în franceză un splendid eseu despre romanul proustian. A doua zi, pe 8, se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Cioran şi ne-am amintit cum i-a strâns el mâna, la Paris, lui Cioran, în care descoperise cu uimire un om cald şi fragil. În noaptea de 8 spre 9 aprilie, prietenul meu Leo, neobositul călător, a pornit înainte, să exploreze alte universuri. Lumea noastră bucureşteană mi se pare acum mai săracă. Este, probabil, singurul om din preajmă care s-ar fi simţit bine în orice loc civilizat şi în orice timp civilizat, care nu s-ar fi făcut de râs nici în saloanele de secol 19, nici în cele de secol 21 din cine ştie ce spaţiu snob european, ceea ce nu excludea adaptabilitatea lui la orice mediu mai puţin cizelat.

Era extrem de tonic, iar la telefoanele lui matinale era un spectacol. Avea zeci de subiecte de conversaţie, unul mai ispititor ca altul. Îmi dădeau o dispoziţie bună pe toată ziua, iar dacă mă prindea necăjită, dezamorsa totul cu o frază cinic-empatică – un talent cu totul aparte. Mi-ar prinde bine, acum, un telefon de la el. Mă făcea să râd. Înţelegea. Punea lucrurile la locul lor şi n-am văzut aprecieri mai juste ale oamenilor şi întâmplărilor decât făcea el. Magister ludi, îşi aduna amicii laolaltă în felurile cele mai neaşteptate şi mai pline de imaginaţie cu putinţă, ridicându-şi un zid afectiv din persoane foarte diferite între ele, legate adesea numai prin veriga care era el. Avea o cultură excepţională, fără să ştii când a avut timp s-o aşeze atât de bine, o inteligenţă plăcută, maliţioasă, dublată de sensibilitate artistă: neconvenţională şi, în acelaşi timp, categoric conservatoare (ştia să ia