De ce nu sînt la Sankt Petersburg?...

Mă uit la fotografiile pe care le am de la Leo. Peisaje calde sau ciudate, fragmente de lume, frînturi din poveştile noastre, detalii. Imagini care şi astăzi păstrează codul momentului, micile secrete. Fiecare ridică în picioare amintirile. O parte din ele. Telefoanele, apoi sms-urile, mail-urile la care eram mereu codaşă, prînzurile de taină de pe strada Frumoasă, iubiri, despărţiri, trădări, îmbărbătări, ironii, Proust, Toscana, Leonard Cohen, aventuri, jocurile şi discuţiile cu Sandu Boiangiu şi Radu Cosaşu, cochetăriile, izbucnirile, patosul din diferite argumentaţii, viaţa noastră... fotografiile de la Torino, dintr-o superbă şi imensă grădină plină de culorile primăverii. Şi Mihai Chirilov, şi eu îi zîmbim ghiduş lui Leo. Toată ziua umblam pe străzi, vorbeam, ne tachinam, seara mergeam la spectacole de teatru, noaptea le comentam. Polemic sau nu. Trio-ul nostru neconvenţional a bîntuit peste tot. La Muzeul Cinematografiei am străbătut valuri de istorie, fără să ne pierdem accentele subiective. Poză cu Marilyn Monroe. La întoarcere, am cîntat în avion ca nebunii – spre disperarea şi ruşinea lui Chirilov – o mie de cîntece vechi româneşti legate între ele complet aiurea. Am primit aplauze şi Leo rîdea în hohote. Un an mai tîrziu am fost la Salonic, tot la o adunare importantă a oamenilor de teatru. Priveam marea şi pescăruşii ore în şir. I-am urmărit pe ici-colo pe actorii lui Zadek care nu a venit la decernarea premiului cel mare. La cîte un pahar de vin roşu vorbeam cîte în lună şi în stele cu George Banu. Toţi pantofii din valiză mi-au făcut răni. Am străbătut Salonic-ul, zile în şir, în şlapii lui Leo. Şi la transmiterea solemnă a festivităţilor în direct la EuroNews am apărut cheek to cheek amîndoi, elegantă şi eu în partea de sus, şi cu şlapii eterni la purtător. Într-o dimineaţă timidă şi feciorelnică, am aj