Evenimentele din ultimele zile au readus în atenţia generală Sănătatea. Şi nu ne referim aici la starea de bine fizic, mental şi social complet, după definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Nu. Sănătatea ca domeniu de exerciţiu al autorităţii administrative, ca „sector economic neproductiv“ dar mare consumator de resurse, ca subiect de talkshow ori de interviuri în direct la matineu sau în prime time, sănătatea ca piatră de moară pentru ieşirea din criza economică, sau chiar ca exemplu de neputinţă în asigurarea responsabilităţilor ce îi revin... Aceasta este perspectiva care ţine prima pagină în ultima vreme. Şi pe bună dreptate. (...)

Evenimentele din ultimele zile au readus în atenţia generală Sănătatea. Şi nu ne referim aici la starea de bine fizic, mental şi social complet, după definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Nu. Sănătatea ca domeniu de exerciţiu al autorităţii administrative, ca „sector economic neproductiv“ dar mare consumator de resurse, ca subiect de talkshow ori de interviuri în direct la matineu sau în prime time, sănătatea ca piatră de moară pentru ieşirea din criza economică, sau chiar ca exemplu de neputinţă în asigurarea responsabilităţilor ce îi revin... Aceasta este perspectiva care ţine prima pagină în ultima vreme. Şi pe bună dreptate. În România, profesia medicală rămâne singura încorsetată în chingile unui sistem autoritarist-etatist. Promisiunile, declaraţiile şi chiar timidele încercări de reformă, de descentralizare de până acum nu au reuşit să urnească lucrurile în direcţia bună. Descentralizarea spitalelor, proclamată şi oarecum legiferată, rămâne declarativă. Statul a recunoscut că nu este un bun manager şi a înţeles să cedeze comunităţilor locale administrarea unităţilor sanitare cu paturi care asigură servicii medicale pentru comunităţi mai mult sau mai puţin restrânse. Pentru ca, apoi, ace