Politica ar trebui să fie un domeniu deschis creativităţii. Dar, din lipsa de imaginaţie, liderii politici români - „ajutaţi" de consultanţi politici, străini şi autohtoni, al căror schematism mercantil nu a făcut decât să accentueze tendinţa „pragmatică" a partidelor româneşti - au reactivat surogatele ideologice ale începutului tranziţiei. În locul creativităţii, şi oarecum inevitabil, lipsa de imaginaţie s-a transformat într-un obstinat al ideologiei. Incapabili să inducă noi orientări sau măcar să propună alternative politice, politicienii au apelat la aceleaşi clivaje răsuflate, sperând că şi de data aceasta vor convinge „masele". În acest sens a şi fost reşapat clivajul reformă-contrareformă, folosit pe la începutul tranziţiei, în 1990-1991 de FSN Roman, pentru a se diferenţia de „conservatorul" FSN al lui Ion Iliescu.

Substitutele ideologice au creat (voit sau prin accident) acea confuzie doctrinară care a asigurat promovarea neoliberalismului ca unic reper doctrinar într-un spaţiu în care dezbaterea ideologică nu avea nici o tradiţie serioasă. Acest „pragmatism" plasa convenabil partidele la intersecţia tuturor orientărilor politice posibile, de la naţionalism şi populism la social democraţie. Singură Reforma era suficientă pentru a justifica preluarea puterii. Deloc de mirare că şi acum „adevărata reformă" ţine loc de ideologie şi justifică atât „lupta" cu antireformatorii de toate felurile şi din toate partidele.

Transformată ad-hoc în „ideologie", Reforma poate justifica orice. Mai mult, în societăţi anchilozate precum cea românească Reforma poate asigura, o vedem în ultimul timp, justificarea celor mai stranii măsuri, dar nu poate ţine loc de ideologie. Şi, oricât de hulite ar fi, ideologiile sunt esenţiale pentru structurarea competiţiei între partide. De la axiomele lui Anthony Downs din O teorie economică a democraţiei (1957) se ştie că