Mi-aş dori, în rândurile care urmează, să am concizia şi simplitatea unui sinopsis. Aş vrea să pot să vă fac să vedeţi dintr-o dată toată imaginea, şi contextul, şi circumstanţele, şi întreaga poveste. Ca şi cum v-aţi uita la un tablou de la o distanţă numai bună de privit. Îmi dau seama că n-am abilităţile cuvenite, aşa că îmi voi lua îngăduinţa să vă povestesc câteva scene din viaţa unor indivizi.
La urma urmei, asta face şi filmul "Cromofobia" pe care l-am văzut deunăzi la televizor şi la care mă voi referi în cele ce urmează. Nu vreau să vorbesc despre valoarea filmului, nu e rostul acestor rânduri să dea note. (În treacăt fie spus, deşi nu e o capodoperă, filmul mi-a plăcut. Dacă nu mi-ar sta gândul la câţiva prieteni ţâfnoşi, aş spune chiar că mi-a plăcut foarte mult. Slabă consolare, dar nu rezist să nu-mi amintesc că şi Homer mai aţipea din când în când.)
Filmul şerpuieşte prin viaţa câtorva personaje. O familie, soţ, soţie, un băieţel, el este avocat, ea, critic de artă. Înţelegem că tatăl avocatului este un fost judecător, unul venerabil. O prostituată, grav bolnavă şi mama disperată a unei fetiţe. Un ziarist, un muzeograf, un asistent social, fost poliţist, completează lista celor prinşi în insectar. Societate londoneză, membrii unei caste, middle class, câţiva marginalizaţi. Ce leagă aceste destine modeste, aceste parcursuri mai mult sau mai puţin mediocre?
Nu e numai ceaţă la Londra. Sunt şi zile fatidice. Sau pur şi simplu plictisitoare. Sunt şi după-amiezi calme, când poţi asculta câteva adevăruri grave, când le poţi privi în faţă ferm şi definitiv. Sunt şi seri numai şi numai nefericite. E un tăvălug acolo care încearcă să niveleze (şi reuşeşte, Dumnezeule!), nimic care să producă panică, nici măcar nelinişte, câteva pâlpâiri de lumânare stârnite de curentul unei uşi trântite.
E o scenă în "Cromofobia" care nu-mi dă pace şi de
