Poezia Irinei Nechit are ritm, viteză şi decupaj nemilos. Tehnica este la fel de eficientă ca la textualişti, doar că imaginile sunt relaxate, pătmirile fără convulsii. Copilul din maşina galbenă, Editura Cartier, este un volum al tuşelor rapide şi al recuzitei simbolice, mărturie a sensibilităţii moderne, despovărate de patetismul caracteristic unor producţii basarabene.

Există nenumărate fenomene ameninţătoare, dar ele doar anunţă sau amintesc, fără ca vreodată să declanşeze carnagiul: "Călimara a spart pavajul ieşind neagră la suprafaţă,/ trei pene stau înfipte în ea,/ mai înalte decât orice trecător// La lumina zilei par neclintite/ adunând praful oraşului,/ noaptea le trezeşte vântul// Poleite cu aur/ penele încep să se rotească/ puţin înclinate/ strălucind pentru oamenii care se pregătesc de somn" (Călimara (baltice)).

Simţul poetic se aventurează până pe marginea prăpastiei, priveşte puţin în jos, apoi se răsuceşte spre tărâmuri mai sigure. Apocalipticul sovianyc nu mai reprezintă o atracţie pentru postdouămiişti: "Inainte de a se lumina de ziuă/ verific dacă nu am murit dacă nu am uitat/ cum se trezeşte corpul meu". Moartea nu mai este o prăbuşire tragică, ci o frustrare, o privare de bucuria provocată de miracol: "trec prin toate camerele şi verific/ dacă nu a murit nimeni/ dacă s-au trezit toţi şi au văzut troienele" (Viscol). Iar miracolul este întotdeauna ceva simplu, ritualic, pur.

Ilustrativ pentru răceala medicală cu care este întâmpinată moartea e poezia O împuşcătură. Pragmatismul ei m-a dus cu gândul la filmul Being John Malkovich: "îmi strecor umerii coşul pieptului burta luneacoasă/ şoldurile late şi tălpile goale/ prin tunelul rămas în capul meu/ după ce glontele iese prin tâmpla stângă/ mai respir o zecime de secundă". Nu poate decât să mă bucure răcoarea şi echilibrul adjectival al acestor versuri. Duse sunt vremurile de ext