Detest articolele în care trebuie să spui ce vei face când vii la conducerea unei reviste. Mai precis la facerea ei. Ştiu că trebuie să explic ce direcţie luminoasă am urmat şi o să mai urmez, ce – mai ales asta – trebuie să fie o revistă literară sau pur şi simplu culturală. Programul meu, când am venit la Viaţa Românească acum aproape cinci ani, nu era foarte bine precizat.
Un lucru îl păstram sigur în minte: să aduc nişte colaboratori de valoare, ale căror scrieri să-i intereseze, eventual, şi pe alţii decât numai pe ei şi pe noi, cei de la revistă. Credeam, şi mai cred, că Viaţa Românească merita nişte nume sonore, dintre acelea care au şi acoperire în texte. Căci asta, acoperirea în text, este ceea ce era cândva pentru orice monedă acoperirea în aur. Acolo nu se mai practică sportul ăsta şi poate că de aceea şi izbucnesc atâtea crize financiare din ce în ce mai distrugătoare. Dincoace, de asemenea, a început să fie mai important numele decât textul, adică fapta prin care, la urma urmei, o anume persoană se legitimează în câmpul vieţii sociale, în cazul nostru al celei culturale.
Există în lume, cred, sau au existat, pe vremea acoperirii în aur a monedelor, bani necunoscuţi cu acoperire puternică. Trebuia numai să fie scoşi la iveală, pentru ca lumea să se repeadă asupra lor. Asta o fi fost demult, acum nu cred că mai e posibil aşa ceva. Dar, ştiţi, niciodată acei bani, cum era pe vremea dintre războaiele mondiale lira egipteană, n-au devenit ceea ce erau monedele mari, cele poreclite valută şi la noi, acum câteva zeci de ani. Cât despre text, acesta poate ţâşni de unde nu te aştepţi şi unde nu figurează vreun nume sonor. Textul ar urma să-l sonorizeze, mai pe urmă. Dar pentru ca asta să se întâmple, trebuie să existe cineva care să ia cunoştinţă de acel text, cu alte cuvinte să-i acorde încredere celui care-l scrie şi să-l citească. Numai