Filmele româneşti din ultimii ani, câştigă- toare de premii prestigioase la festivaluri internaţionale, se deosebesc în mod radical, nu numai prin temă şi valoare, de majoritatea celor turnate, cu decenii în urmă, în timpul regimului comunist.

Fundamental diferit e chiar limbajul de toate zilele, dialogul autentic, căruia i se oferă spaţiu de manifestare prin cadre lungi, prezentând gesturi şi scene din viaţa obişnuită. În filmul lui Corneliu Porumboiu Poliţist, adjectiv (2009), care pune cu umor şi inteligenţă în discuţie nu numai sistemul juridic şi legea morală, dar şi normarea limbii, personajul principal intră prin birouri, vorbeşte la telefon, se întoarce acasă, intră în magazin etc. E surprinzătoare, în banalitatea acestor scene repetitive, mulţimea şi varietatea formulelor de salut, adaptate cu maximă precizie la situaţia de comunicare. Termenul cel mai frecvent e chiar salut, formulă amicală rostită atât la întâlnire, cât şi la despărţire. Între colegi (bărbaţi), Salut alternează cu Hai noroc, cu Noroc şi Hai pa. Într-o relaţie asimetrică (provocată de ierarhie, foarte probabil şi de diferenţele de vârstă), Salut e formula rezervată superiorului, în timp ce subordonatul recurge la o formă neutră, standard, de exemplu Bună dimineaţa. Intrat în biroul procurorului, tânărul poliţist salută cu Bună dimineaţa şi i se răspunde cu un binevoitor Salut, Cristi (prezenţa numelor, la întâlnire, fiind o notă suplimentară de atenţie faţă de interlocutor). Simetric, la întâlnirea liceanului informator cu poliţistul, primul salută cu Bună seara, iar al doilea răspunde printr- un Salut; când se despart, schimbul de replici e similar: La revedere – Salut. Unei funcţionare colegii bărbaţi îi adresează, la sosire şi la plecare din încăpere, formula Sărumâna. Când e mai tânără şi întro relaţie mai amicală cu colegii de generaţie, femeia e salutată şi cu Bună (salut p