Bătrîn, dezamăgit şi furios, iritat de modul în care merge lumea acum, la început de 2011, Eric Hobsbawm nutreşte totuşi nă- dejdi: el speră cu sinceritate că va avea loc o confruntare violentă între China comunistă şi Statele Unite; speră că ţările din estul Europei, scăpate de comunism, se vor prăbuşi economic din cauză că au adoptat modelul liberal; speră în tentativele de construire a „socialismului de secol XXI”, experimentate de un Chavez în Venezuela.

În ce mai poate spera acum un comunist sută la sută? Doar într- un cataclism universal care să demonstreze tuturor că, fără Uniunea Sovietică, omenirea nu poate merge decît spre dezastru. În toamna crizei financiare din 2008, speranţele lui Hobsbawm într-o neaşteptată degringoladă a capitalismului renăscuseră; dar s-a dovedit o fericire de scurtă durată! Şi nici ţările ex-comuniste din estul Europei nu s-au prăbuşit!

După ce a înnegrit zeci de mii de pagini pledînd pentru o cauză dubioasă, profesorului englez de istorie nu-i mai rămînea decît să-şi recapituleze lunga viaţă şi, pe cît posibil, să o justifice. A luat astfel naştere ultima lui carte importantă, autobiografia intitulată Vremuri interesante (2002).

După volumele ştiinţifice scrise cu orbire militantă, citirea autobiografiei vine ca o destindere şi ca o explicaţie. În paginile retrospective, savantul se transformă şi el într- un biet om, care a vrut să stă- pînească secolul punîndu-se în slujba unei ideologii cu aer promiţător, dar care pînă la urmă a fost el stăpînit de secol, ratîndu-şi viaţa.

Orfan de tată la 12 ani, de mamă la 14, crescut de rude, înfruntînd singurătatea, micul evreu din Viena anilor ’20 a avut de parcurs un lung urcuş pînă să ajungă istoricul celebru, încărcat de onoruri. Şi-a împletit viaţa cu aceea a unui veac dramatic şi s-a descurcat pînă la urmă de minune în toate împrejurările; numai că şi-a ale