Chiar aşa şi-a strigat disperarea şi obida norodul lăsat fără speranţe, "Murim ca câinii!". Un semen de-al lor se prăpădise la poarta ferecată a spitalului, făcându-l pe premier să declare doct că nefericitul oricum murea. Dumnezeule, ce mai capitalism bocciu! Cică erau neperformante "eforiile albe" şi d-aia trebuiau închise... Ca şi o droaie de şcoli ori dispensare, că de fabrici s-a ales praful mai demult. Cum o veni aia, "spitale rentabile"? Utilitatea publică a acestora e vorbă oţioasă, contează doar profitul întreprinderii, câştigul cu orice preţ! Zău c-au luat-o razna cu toţii şi nici limba română n-a scăpat necastrată! Dreptul la sănătate nu este decât o himeră, vai capul ei! Păi, dacă statul român s-a dezobligat să ne doftoricească trupul şi mintea, de unde drept la sănătate? Puterea asta exterminatoare, de-un cinism spăimântător şi primitiv, e una a falimentului. Falimentul ţării şi al cetăţeanului deopotrivă. Ceea ce ctitoriseră comuniştii, secând de snagă poporul strâns unit în jurul partidului unic, dărâmă ei, demolatorii postcomunizării. Ciuma capitalistă e mai rea dintre toate şi astfel îl înţeleg pe septuagenarul Florin Constantiniu când spune că "Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie care este România de astăzi", devenită un fel de "Burkina Faso a Europei". Să dispară fizic adică, la atât se reduce dorinţa lucidului istoric la ceas aniversar. La capătul celălalt al românismului, un actor scăpătat îşi mărturiseşte tragic-băşcălios drama: "Ce mai vreau de la viaţă? Încă un şpriţ!". Între cele două stări, românul îşi contemplă propria descompunere. Spectacolul prăbuşirii e lipsit de grandoare, e trist şi repetabil. Murirea neamului meu e pe potriva trăirii, măruntă şi nedemnă.
"Murim ca câinii!", ţipă gloata scoasă în stradă pentru o clipă de revoltă impotentă. Altminteri, nimic n-o tulbură, s-a
