Amiază

Pluteşte vreau să zic Soarele peste-aceste

tomuri jumulite cum gîştele

şi zenitul se deschide şi-ncepe seara

avînd în cap exerciţii teribil de grele

şi-ncepe vîntul său aromat călduţ

peste-acest rebus peste un altul.

În oraş

Pe străzi se tîrăşte amiaza

reumatică lentă ca un camion vechi

înfoiată în parc lumina solară

fără astîmpăr violent parfumată

proza se coace pe nesimţite în adîncul poemelor

precum sîmburii-n fructe.

Sintaxă

Şi dacă n-ar fi iluzia tare şi limpede ca un strop de martini

sintaxa-ncîlcită în ramuri pe care-o lăsăm acolo

ca nişte ciorapi puşi la uscat răvăşiţi de vînt

tropii ca nişte strigăte de copii

din balcoanele blocurilor vecine

pe care-aproape nu le mai auzi.

Tandreţe

Furia acestor fire electrice cum a unor fire de păr

propriul cap ţi-l străbaţi în goană cum un stadion

(lipa-lipa ecoul paşilor)

şi lacome nările aspiră mireasma

unui Soare mecanizat (cum benzina)

şi computerul tîmplei consimte (desparţi

mîngîierea de mîna suavă ce-a aşternut-o

aşa cum ai despărţi un măr de coaja lui).

Persistenţă

Nimic nu piere nimic

nici frunzişul de ipsos foşnitor nici

gropile coborîte de pe tavan

să se-ncălzească-n patul tău

nici clăbucul de ceaţă

din obrazul luminii

(al luminii reci reci

cum un zîmbet fără buze)

nici acest lemn în toată firea

ce se evaporă cum apa din pahar.

În faţa oglinzii

De-atîta încordare-a oglindirii oglinda a crăpat

o linie întunecată întunecă toate lucrurile

din ea se scurge sudoare şi sînge

un obraz anorga