Sunt din ce în ce mai mulţi tupeişti care, după ce le adresezi o întrebare punctuală, îţi răspund compătimitori, dar fermi: „Nu cred că aceste detalii sunt interesante pentru cititorii revistei dvs.!". Adică, moftangiul pretinde că ştie el cine sunt cititorii tăi... Intimidarea asta e o mostră de mitocănie.
Recent, am rugat un fost manager de multinaţională să-mi acorde un interviu pentru a scrie un articol. După ce ne-am „armonizat" cu chiu, cu vai „agendele" şi am stabilit temele de discuţie, ne-am întâlnit la o cafea. M-am dus documentat, să nu mă fac de râs, că dacă află domnul Andrei Pleşu că am fost nepregătit, o să mă dea la gazetă ca exemplu de ziarist care pune întrebări proaste. (Vezi editorialul său din „Dilema Veche" - „Tehnici ale interviului".)
După trăncăneala de încălzire, persoana mi-a spus că ar prefera ca interviul să aibă loc pe mail, întrebarea mea, răspunsul său, întrebarea mea, răspunsul său... Nu se poate aşa ceva la „Forbes"!, am refuzat-o. „Vreau ca vorbele mele să fie publicate aşa cum le-am spus eu şi nu filtrate de ziarist. În general, nu doresc să mă las pe mâna ziariştilor", mi-a explicat fostul manager. Dar eu sunt autorul articolului, am insistat. Fără succes. Persoana a început să mi se plângă de calitatea proastă a presei noastre, de ziariştii care nu înţeleg ce scriu, bla-bla... După vreo oră de bătut cafeaua în piuă, ne-am despărţit cordial... Ce să-i faci unui om care nu vrea să dea interviu? Dacă nu vrea, nu vrea! Poţi să-i pui briceagul în gât? Poţi să-i pui, dar atunci nu mai eşti ziarist, ci interlop! Iar interlopii nu scriu la gazete!
Constat de câţiva ani buni că regulile interviurilor şi procedurile prin care apar în presă oamenii de afaceri, managerii sau alţi actori ai businessului autohton s-au schimbat radical. Dar nu în favoarea ziariştilor, a transparenţei şi a calităţii materialelor. Potenţialii in
