În America, lucrurile s-au liniştit (pentru moment): cu douăzeci de minute înainte de miezul nopţii, în ultima clipă, cele două partide politice şi preşedintele au ajuns la un acord în ceea ce priveşte bugetul anului fiscal 2011 (început, de fapt, în octombrie 2010). Guvernul nu-şi va întrerupe activitatea, parcurile naţionale vor fi deschise în decursul weekendului şi luni dimineaţa, America va reveni, obosită, dar fericită, back to the future. În restul lumii, surprizele – reale sau contrafăcute – urmate de momente de panică şi/sau de apatie îşi continuă monotona alternanţă. „Revoluţiile“ din Orientul Mijlociu, mişcările lente ale plăcilor tectonice în Oceanul Pacific, teama de efectele radiaţiei şi speranţa că, în sfîrşit, primăvara va veni totuşi şi lucrurile îşi vor urma cursul lor normal se succed precum urcuşurile şi coborîşurile acului de seismograf sau ca graficele haotice ale burselor mondiale.

În legătură cu România, citesc cu îngrijorare despre dispariţia realităţii („România reală nu există“, articol publicat de Vasile Dâncu, în revista 22) şi – într-un articol publicat de Norman Manea în România liberă – despre „umbrele revoluţionare“ care se instalează „după ce euforia revoluţiei se disipează“. Benjamin Fondane scria, într-una dintre lucrările sale filozofice, că „realul“ – „realitatea“ –, care existădincolo de imediatul ce ne înconjoară, este perceput nu de gîndirea raţională, ci de o intuiţie care o depăşeşte. Procedeul intelectual care permite accesul la acest real „adevărat“ este pentru Fondane actul poetic. „Realismul trăirii“ invocat de domnul Dancu în articolul său nu era, aşadar nici în urmă cu aproape un secol un concept bine definit, precum nici „accesul direct la cunoaştere“ nu era ceva de la sine înţeles. Pe de altă parte, nu sînt sigur că „emoţionalizarea banalului cotidian“, despre care vorbeşte domnia sa în articolul m