În ciuda canonizării sale didactice, Slavici rămâne şi astăzi un caz al literaturii noastre. S-a glosat adesea pe seama caracterului său dificil şi a divorţului dintre operă (admirabilă) şi om (detestabil), dar realitatea e că probele materiale pe baza cărora ar fi trebuit să fie formulate acuzaţiile la adresa omului Slavici n-au mai fost niciodată reeditate.

Din fericire, Dimitrie Vatamaniuc a preluat ediţia critică Ioan Slavici, întreruptă de dispariţia lui Constantin Mohanu. Şi a făcut-o printr-un volum care echivalează cu o revelaţie de proporţii. Afirmaţia lui Iorga, din 1903, referitoare la postumele eminesciene depuse la Academie de către Maiorescu în 1902, se potriveşte şi ediţiei de faţă. Un nou Slavici apăru, dintre filele îngălbenite ale unor colecţii de ziare nemaicitite de nimeni. Un Slavici care contrazice, în primul rând, imaginea de „scriitor poporan”, aflată în uz şi azi, şi care, în al doilea rând, ne obligă să revizuim eticheta de trădător. Opera, acum editată critic, o contrazice şi, mai mult, ne obligă la o discuţie lucidă despre realism şi demagogie în politica românească, în deceniile premergătoare Marii Uniri.

Dar, înainte de toate, se cade să facem o observaţie: opera de publicist politic a lui Ioan Slavici are dimensiuni impresionante. Cele 1427 de pagini editate aici însumează 356 de articole, multe dintre ele în mai multe episoade, răspândite în 17 publicaţii (fără să punem la socoteală reluările). La trei dintre acestea, şi anume Tribuna, Corespondenţa română şi Minerva, scriitorul a fost director, iar la două, Timpul şi Ziua, a avut o contribuţie decisivă la stabilirea programului. Nici unul din cele 356 de texte nu a mai fost reeditat în volum până acum, ceea ce indică măsura necunoaşterii tocmai a acelui segment al operei lui Slavici din cauza căruia omul beneficiază de o imagine defavorabilă. Este de-a dreptul b