Deşi s-ar fi cuvenit, şi încă din motive temeinice, Poezia unei generaţii (a lui Ion Pop, şi cartea, şi generaţia) n-a mai fost reeditată. Fireşte, generaţ ia ’60 nu mai e azi ce-a fost în ’73, cînd a apărut exegeza – prima de tip sintetic dedicată acestui fenomen, o „sinteză parţială”, după cum au numit-o primii comentatori – lui Ion Pop.

S-au schimbat nu doar profilul fenomenului ca atare, liniile sale de structură şi poeticile care l-au alimentat, dar şi ierarhiile din cadrul său; s-a schimbat, mai ales, receptarea critică a fenomenului şi, implicit, evaluarea lui (inclusiv în privinţa funcţiei „istorice” a acestei generaţii). Azi, fenomenul e aproape ocultat, iar supravieţuitorii lui au trecut ei înşişi la „poeticile cotidianului”, încercînd să agreeze minimalismul şi să se facă agreat de el. Pe cît de clamoroasă a fost bătălia iniţială de poetici, cea dusă împotriva proletcultismului, pe atît de discretă e cea de azi, cînd poeţii rămaşi par a se strecura, unul cîte unul şi cît mai nevăzuţi, printre liniile biografismului pre versuri tocmit. Victoria de la începuturi a poeticilor de transfigurare s-a transformat într-o cedare generală (chiar dacă nu fără nostalgii şi remanenţe) în faţa poeticilor de redundanţă imediată cu realul. Apusul poeticii şaizeciste seamănă cu o dezertare tristă.

Nici pentru Ion Pop, cu siguranţă, generaţia nu mai e ce era. Pot fi, aşadar, primite eventualele scrupule de nereeditare. Succesul din ’73 ar fi putut cădea, la reluare, pe o strictă importanţă documentară, relevantă doar pentru arheologii receptării. Asta cu atît mai mult cu cît Ion Pop investiga atunci doar premisele creative ale generaţiei, deceniul de explozie şi afirmare propriu-zise (abia dacă Nichita Stănescu, dintre cei zece selectaţi, trecea de un deceniu de la debut; şi, fireşte, cu explicaţii conjuncturale de admis, Ion Gheorghe). Cartea lui era, în bu