Când eram mic, abia venisem, cântăream umbre. Stăteam lângă ou şi-i pipăiam ruptura. Palpita şi-i era caldă pielea. Nu-mi aminteam că am fost prin el. Nici cât am stat şi nici dacă a fost bine. Mirosea doar cunoscut şi proaspăt. M-am speriat de atingere şi, cumva, am ştiut că nu sunt gata. De groaza asta a neterminării mi s-au deschis ochii: prea mari, prea grei, prea doi. Mi-am întins durerea pe nisip şi-am scurs-o de putere. Am adormit deasupra ei un somn uscat. Când m-am trezit, plecase. Lăsase urmă-n creştet o coroană mică. Pe cine să întreb dacă acum sunt isprăvit? M-am întors către coajă, că doar cu ea eram pe lume, însă cum am privit-o, ea a dispărut, aşa că nu ştiu nici până azi cum s-a născut coroana din durere. O fi fost o minune.

M-am ridicat şi-am început să caut. Nu ştiam ce, dar nu-mi puteam fi mie căpătâi, podoabă şi rost. Dorul meu de aflare se statornicise în fierbinţeala ochilor. Ăsta e primul lucru pe care l-am ştiut despre mine şi l-am ştiut curând pentru că ei îmi făceau drumurile. Nimic înainte-mi. Toţi şi toate erau departe, iar în cale, numai eu. Nu ştiam că sunt singur. Frica era a lor.

N-am vrut să ştiu decât cine erau, dar n-am avut cum. Fugeau prea repede şi se-ascundeau adânc. Mi-ar fi fost drag să-i privesc direct şi fierbinte, dar mă gândesc acum că aşa înţelegeau ei uciderea şi de-aia alergau cu toate puterile lor de la faţa mea. Dar eu sunt mic. Mereu am fost. Nu le-a folosit.

Tăceam oricum. Să vorbesc singur am învăţat târziu. Nu ştiam ce ştiu şi nici măcar ce confund. Am rotit ochii ăia mari şi grei de sfială. Nimeni. Nu mi-a rămas decât să-i cobor, să-i smeresc pământului. Acolo am văzut destul de-aproape umbre. Am alergat să le ating, să le mângâi, să le simt sub tălpi. Nu s-au lăsat, însă le-a plăcut să le privesc. N-au fugit. Se mişcau după cum le era voia. Iar eu mă rostogoleam printre ele, peste ele. Am înv