Exponent încă activ al generaţiei războiului („generaţia pierdută”), rămas cam de unul singur să o reprezinte printre contemporani, Pavel Chihaia are azi satisfacţia de a-şi vedea scrierile reunite în Opera Omnia, ediţia în zece volume apărută, în îngrijirea lui Ioan Popişteanu, la editura constănţeană Ex Ponto.

Ne afăm în faţa unei performanţe editoriale cu aceste zece volume tipărite odată, la pachet, şi e un fapt fericit că de ea are parte unul dintre scriitorii noştri importanţi.Să menţionăm şi bogăţia manifestărilor lui Pavel Chihaia, astfel cum ni se impun atenţiei prin actuala Opera Omnia: romancier, nuvelist, dramaturg, poet, traducător, critic de artă, istoric medievalist, jurnalist. Dar nu este aici şi dispersare, împrăştiere în prea multe direcţii? Ar fi putut să fie dacă nu ar fi existat la Chihaia un liant, acea „cale regală interioară” de care vorbeşte Angelo Mitchievici în studiul său introductiv, asigurând „coerenţa, omogenitatea operei în proiectarea ei ideală”. Criticul mai invocă, tot ca element ordonator al acestei manifestări pluriforme, „pariul moral” pe care Chihaia s-a obligat să-l respecte orice s-ar întâmpla, procedând altfel, în această privinţă, decât un Petru Dumitriu sau un Eugen Barbu, camarazii săi de începuturi literare. Porniţi odată au evoluat diferit şi nu fără legătură cu pariul moral făcut sau nefăcut de fiecare. Pavel Chihaia, solidar mai degrabă cu Tonegaru, cu Mihail Crama, cu Mircea Popovici, s-a văzut printre „pierduţii” generaţiei, printre „dispăruţii” acesteia, printre acei scriitori postbelici pe care hotărârea de a nu face compromisuri i-a ţinut departe, pentru o vreme, de scena literară. Ei aveau de respectat, cum spuneam, un pariu moral.

Despre Blocada, cartea lui Pavel Chihaia cea mai cunoscută, aceea care deschide acum Opera Omnia, s-a vorbit mult. Mai puţin s-a vorbit despre Hotarul de nisip, celăla