Marea primejdie o reprezintă, aşadar, tentaţia de a transforma secolul al douăzecilea într-un relicvar. În noua perspectivă, deja înrădăcinată în lumea noastră plină de „oameni recenţi”, trecutul e un depozit fără utilitate precisă.

El e, fireşte, garnisit cu toate ororile istoriei, dar ele sunt nişte orori inerte, „împăiate”, aparţinând lumii pe care memoria scurtă a contemporaneităţii a declarat-o moartă. Nişte orori care nu ne mai privesc. În realitate, şi ce s-a întâmplat la München, la Moscova, la Auschwitz, în Gulag, în Bosnia, în Rwanda, şi atacul din 11 septembrie 2001 sunt parte a unei istorii care ne afectează fiecare gest, fiecare acţiune. Riscul de a te rezuma la simpla descriere a ororilor secolului al XX-lea şi de a vedea în toate acestea cazuri închise, e imens. Trecutul are nu doar bizarul obicei de a se repeta: el se şi răzbună.

Greşeala majoră constă, în opinia lui Tony Judt, în transformarea „istoriei recente” într-un surogat, şi nu într-o formă de asumare deplină a tragediei veacului trecut. „Astăzi, interpretarea «obişnuită» a istoriei recente e compusă din fragmente multiple de trecuturi separate (al evreilor, polonezilor, sârbilor, armenilor, germanilor, asiatico-americanilor, palestinienilor, irlandezilor, homosexualilor...), marcate fiecare de propriile victimizări distincte şi gălăgioase. Mozaicul rezultant nu ne leagă de un trecut comun, ci ne separă de el. Oricare ar fi fost neajunsurile vechilor naraţiuni naţionale predate cândva în şcoli, oricât ar fi fost de selective în scopuri şi chiar dacă mesajul lor era folosit ca instrument, aveau cel puţin avantajul de a pune la dispoziţia unei naţiuni repere din trecut utile pentru experienţele din prezent. Istoria tradiţională, aşa cum a fost învăţată de generaţii de elevi şi studenţi, dădea prezentului un sens în raport cu trecutul: denumirile, pieţele, inscripţiile, ide