Noul eseu al lui Pascal Bruckner, vorbeşte - trecând prin metamorfozele căsătoriei şi ale erotismului - despre rezistenţa sentimentelor în faţa tuturor obstacolelor. Nu am găsit deocamdată leacul pentru suferinţa iubirii, n-am făcut decât să multiplicăm paradoxurile din jurul acestui sentiment. Există progrese în viaţa bărbaţilor şi a femeilor de azi, dar nu există niciun fel progres în dragoste: iată o veste cu adevărtat bună la început de mileniu.
Mântuirea prin orgasm
Împotriva meschinăriei burgheze şi a pudibonderiei romantice, care idealizează femeia şi o dezerotizează, apare o dublă ripostă: cea a pasiunii unice sau cea a veselelor aventuri. Pe de o parte, Engels prezice în 1884 (în cartea sa, Originile familiei, ale proprietăţii private şi ale Statului) triumful unei monogamii fericite, favorizate de revoluţia proletară care va înlătura aservirea femeii şi ceea ce ţine de ea, adulterul şi prostituţia. Pe de altă parte, anarhistul francez Émile Armand apără, înainte de 1914, ideea unei "camaraderii amoroase", debarasate de ipocrizie şi de gelozie şi întemeiată pe pluralismul sexual.
Apare atunci speranţa de a se proceda la o nouă educaţie a umanităţii, care să îmbine igiena, juisanţa şi înclinaţia, în scopul de a smulge trupurile din dubla tutelă a Bisericii şi a Capitalului, de a le sustrage predicilor făţarnice ale preotului, ritmului de muncă dictat de patron, tiraniei ceasului. Şi în cazul acesta e vorba de a deplasa "frontiera dintre posibil şi imposibil" (Mona Ozouf) şi de a restabili nuditatea în candoarea sa adamică. Sexualitatea era o bestie care trebuia pusă în lanţuri, după părerea primilor creştini; de acum înainte este un animal fabulos, care trebuie eliberat. La baza acestei aspiraţii, care se propagă de la anumite erezii religioase până la mişcările feministe şi socialiste, există certitudinea
