Spunem, adesea, că suntem salvaţi, în plan personal, atunci când ni se întinde o mână de ajutor. Fie că cerem acest lucru apropiaţilor, prietenilor sau lui Dumnezeu… Dar când o ţară întreagă trebuie salvată dintr-un mare dezastru economic, financiar, social, cultural, cui să i se adreseze cetăţenii ei (atunci când văd că sunt cam singuri… în ce priveşte dorinţa binelui general)? Şi, mai ales, câte mâini i se vor întinde, ei ţării, oricare ar fi, şi cu ce preţ?
Păstrând proporţiile, cu toate că noi, românii, nu implorăm "gesturi salvatoare", chiar într-o ţară bogată, ajunsă în pragul sărăciei, ştim că nu prea stăm pe roze. Şi nu fiindcă nu muncim, ci pentru că, în România, munca (fizică şi intelectuală, deopotrivă) nu numai că nu este apreciată, ci este şi sfidată. Uneori, de mulţi dintre angajatorii zilelor noastre… Bunăoară, eşti privit cu mai mult respect atunci când, aflat în situaţia de a spune cu ce te ocupi, ce munceşti şi cât primeşti, încerci să pari important spunând că, deşi nu prea munceşti, ai tot ce-ţi doreşti… Acesta este paradoxul "momentului", care durează, la noi, de ani buni: să nu prea munceşti, dar să nu-ţi lipsească nimic şi să munceşti până la epuizare, aproape mai pe nimic. De aceea, mulţi dintre românii care vor şi pot să muncească mult şi cu folos pleacă încotro văd cu ochii. Muncitori, medici, profesori, ingineri, arhitecţi, arheologi, artişti plastici îşi încep o altă viaţă, de la zero, pe alte meridiane, acolo unde munca cinstită este răsplătită cum se cuvine. Cu alte cuvinte, salvarea vine tot din interiorul fiecăruia.
Depinde ce promisiune îşi face fiecare, pentru o viaţă întreagă. Extrapolând, credeţi că un domeniu anume, dintr-o ţară bogată adusă în pragul sărăciei, mai poate fi reactivat? Să presupunem că ar fi Cultura sau Cercetarea, în care statul nu are bani să mai investească. În pofida faptului că atât Cultura câ
