Sunteţi, cu siguranţă, unul dintre scriitorii cu cea mai mare vizibilitate: publicaţi cîteva cărţi pe an şi semnaţi într-un număr impresionant de periodice. Aceasta presupune o muncă ordonată şi susţinută, o bună relaţie cu timpul. Ştiu că vă supuneţi unui program de lucru auster. Ce reprezintă pentru dumneavoastră scrisul: o necesitate, o plăcere, un cult? Ce vă oferă munca: bucurie, siguranţă, putere, linişte? Universul livresc, unul adăugat, creat, poate fi acceptat ca o filozofie existenţială, ca un modus vivendi? Mi-aţi spus, odată, că v-aţi fi dorit să aveţi o viaţă contemplativă.

Scrisul literar, evident, atunci cînd… îţi reuşeşte, devine o profesie şi, concomitent, o formă de viaţă lăuntrică. Spre deosebire de atîtea alte ocupaţii omeneşti, nu dezvoltă reflexe condiţionate, nu duce la automatisme. Există – cum să nu? – manifestări de manierism, de autopastişare, dar ele nu sunt decît umbra pe care o aruncă formula originală, măgulitoare pentru aceasta. O scriitură înnădită, lălîie nu e aptă de manierism. A scrie cu adevărat înseamnă a conştientiza fiecare particulă a textului, a o supune unui examen continuu, ceea ce presupune o luciditate cabrată, un efort stresant. „Scriitor, spunea Valéry, e cel pentru care o frază nu e un dat inconştient, analog masticaţiei şi înghiţirii la un om grăbit, care nu simte ce mănîncă”. Asta în ceea ce priveşte aşa-zicînd partea tehnică a trudei noastre. În raport cu existenţa, scrisul înseamnă un mod de a i te opune. Indiferent de idilicele, moralizatoarele, exhortativele, violentele înfăţişări pe care le poate adapta aparenta legătură între cele două planuri, a scrie înseamnă nu doar altceva decît a exista ca atare, ci şi o provocare, o mănuşă aruncată vieţii. A scrie înseamnă a lupta. Cu ce, cu cine? Cu imaginile şi convenţiile, cu percepţiile şi emoţiile existenţiale, implicit cu tine însuţi. Îţi aminteşti,