Departe de încrîncenarea luptelor literare, indiferent la aşa-zisele centre de influenţă şi jocuri de culise, m. duţescu a debutat cu un volum de versuri în 2010, la Editura Cartea Românească: şi toată bucuria acelor ani trişti. Tînărul arhitect vorbeşte cu detaşare despre cum e să fii, printre altele, scriitor mai mult din întîmplare, dar nu întîmplător. De ce m. duţescu şi nu Mihai Duţescu? Există un scriitor membru USR şi mult mai în vîrstă decît mine, cu nume aproape identic, iar cei de la editură m-au rugat să caut o altă variantă de nume. Nu aveam nici o idee de pseudonim, mi se părea aiurea orice aş fi ales. Drept urmare, m-am gîndit că dacă las doar m. duţescu, e mai în spiritul a ceea ce scriu, e sec, minimalist, şi aşa a rămas. Pe coperta a patra ai un text al poetului Adrian Urmanov, actualul părinte Serafim. Cum ai dat de el sau cum a dat el de tine? A fost o chestie rapidă şi destul de ciudată. Tot de la editură mi-au cerut referinţe critice pentru carte şi, debutant fiind, nu prea ştiam cum să fac, de unde să le iau. De la Urmanov îmi plăcuse foarte mult sushi, ultimul lui volum – care e una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit în viaţa mea –, aşa că am zis OK, hai să încerc. Am trimis un e-mail aproape în neant, neştiind dacă el mai accesează adresa aia pe care o găsisem eu sau dacă mai foloseşte mailul. I-am zis: „Uite, am cîştigat concursul de debut Cartea Românească şi mă gîndeam dacă vrei să-mi scrii pe volum“, sau ceva de genul. Nu prea ştiam cum să mă adresez unuia ca el şi am făcut-o abrupt, fără formulă de salut, fără nimic. Mi-a răspuns imediat – cînd am deschis mailul ţin minte că-mi tremura mîna pe mouse. Mi-a zis să-i dau fişierul să-l citească, iar după cîteva zile mi-a trimis textul de pe coperta 4. Cu toate astea, încă eram stresat, fiindcă nu aveam decît un text şi mi se ceruseră 2-3. M-am gîndit ce cărţi mi-au mai