Şi eu m-am decis greu, după 1990, să merg la Neptun. Cred că mai stăruia în memorie senzaţia neplăcută a acelei seri, în primul rând ca tristeţe provocată copilului. Dacă peste lucrurile rele noi, adulţii, putem trece fără să mestecăm ani buni zgura amară a unor frustrări sau revolte, peste ceea ce îi afectează pe copiii noştri cu greu putem trece senini.

În fine, am învins eu ce-a fost de învins în forul intim al fiinţei mele şi am început să îmi leg vacanţele de Neptun. An de an, uneori chiar şi de două-trei ori pe an, cam în orice parte a verii. Mereu prinzând zile minunate. Niciodată nu m-a plouat la mare, niciodată vremea nu mi-a ratat o zi de mare, indiferent că am fost în sfârşitul lui iunie sau la începutul lui septembrie. Ba, într-un octombrie, parcă prin 2007, am avut parte de cele mai frumoase zile pe care le-am prins la mare. Eram la bursa de creaţie, într-un grup mic, mic de tot, cu Marian Drăghici şi Ileana Mălăncioiu, dimineţile scriam la «Gde Buharest», la prânz ieşeam şi făceam plajă, dar mai ales înotam, după-amiezile ne plimbam prin staţiunea pustie, în lumina de miere a unei toamne de neuitat, serile le prelungeam în voroave molcome care acopereau, învăluiau în vată gândurile fiecăruia.

Plecarea noastră a coincis (sau a atras?) o vreme aspră, cu ploaie şi vânt şfichiuitor, probabil acea vreme ce-l făcuse pe Ovidiu să-şi blesteme zilele exilului. Vreme barbară de pustiu sufletesc şi premoniţii ale unor vremuri şi mai barbare.

Mie îmi plac drumurile până la mare, Cristinei i-a plăcut nespus primul drum cu trenul (parcă prin 98-99, am spus că nu am vocaţie de memorialist!), oprirea lui în halta Neptun (sau Popasul căprioarelor? habar n-am cum se cheamă exact!), coborârea uşor buimacă din tren şi aerul de vacanţă ce ne-a întâmpinat de când am pus piciorul pe peron. Apoi, drumul până la vilă, trăgând agale de trolerele în care încăp