Sunt 500 de metri distanţă între Manuel Segovia şi Isidro Velazquez şi o pricină veche, necunoscută celorlalţi din sat, care îi face să nu se placă.

Uneori, unul dintre ei, şi nu se ştie prea bine care, mai simte ghesul de a-şi părăsi gemând hamacul pentru a deschide o poartă şi a bate la o alta, întrebându-l pe singurul om care-i mai poate răspunde ce crede el despre meciul Cruz Azul - Pachuca de săptămâna trecută. N-o face însă şi taina rămâne acolo, ferecată în spatele celor două porţi. Să fi fost o femeie?, un topor împrumutat şi nicicând înapoiat?, o crimă a vreunui strămoş care n-a fost spălată cum se cuvine? o trădare? N-o vom şti niciodată. Aşa cum o limbă uneşte, ea poată să şi despartă.

Manuel şi Isidro sunt singurii care mai vorbesc ayapaneco, numită şi „vocea adevărată". Timp de secole, cuvintele ei s-au luptat pe unde s-au prins cu cele spaniole, prin autobuze, berării şi săli de clasă, şi-au disputat populaţii şi generaţii, au atacat şi s-au retras după toate regulile de tactică şi de gramatică. Ayapaneco a trecut prin revoluţii, foamete, războaie şi inundaţii, iar acum, cu ultimele puteri, se opune cu îndârjire încercărilor lingviştilor de a o salva prin dicţionare şi cursuri sponsorizate de guvern.

E o limbă bătrână şi orgolioasă, care nu poate supravieţui fărâmiţată în graiuri şi dialecte, aşa cum religiile nu admit erezii. Nu poate, asemenea virusurilor, să sufere mutaţii, cu toate că modificarea tulpinei i-ar fi permis contraatacuri fulgerătoare. Deşi compusă din cuvinte, se va stinge pe muteşte, căci o limbă nu moare altfel decât un om. Mai întâi, simte un junghi în zona adverbelor, care se întinde încet către conjuncţii, apoi vine o vreme în care neologismele nu mai pot fi asimilate şi, într-un târziu, verbele paralizează. Un timp, mai rămân câteva substantive, ca ghirlandele de flori uscate pe cruci, apoi cad şi acestea.