Bucurie si prigoana
Cum ajungeam in Postul Mare, deveneam alti copii - mai cuminti, plini de smerenie si piosenie. Dupa povestile cu ingeri ale bunicii Xenia, seara de seara, spuneam "Tatal nostru" sau "Inger, ingerasul meu", temandu-ne sa nu-l suparam cu ceva pe Iisus. Plangeam cand ne uitam la chipul lui, rastignit pe cruce, si asteptam, cu adevarat, Invierea. Credeam in miracolul ei. Posteam constient si ne impartaseam.
Pe de alta parte, Postul insemna pentru noi, copiii, nu numai rugaciune si evlavie, ci si un prilej de a ne infrupta din bucatele delicioase de post, pe care mama le pregatea in aceasta perioada: sarmale in frunza de vie, leurda, ridiche sau podbal, "pampuste" cu mujdei, varzari cu cirese amare si cu dovleac, "strude" cu ciuperci si cartofi, coltunasi cu visine, "baba" neagra, cucosei cu zahar, covrigei fierti, unsi cu miere si presarati cu mac...
In perioada sovietica, care a coincis cu anii copilariei noastre, multe biserici au fost batjocorite, distruse din temelie sau arse de comunisti, altele - transformate in grajduri, depozite de chimicale ori case de nebuni. Astfel se dorea indepartarea noastra de Dumnezeu. Cu toate acestea, biserica din satul nostru, Satul Nou (numit la inceput Gura Celighider, apoi I. G. Duca), asezat in campia intinsa a Bugeacului (Basarabia de Sud), pe malul raului Cogalnic, a rezistat tuturor incercarilor de a fi inchisa, prin abnegatia celor care au pastorit-o. Dar, desi usile lacasului sfant au fost in permanenta deschise, noi, elevii, nu aveam dreptul sa mergem la slujbe, eram "vanati" de asa-numitele "drujine populare" si denuntati directiei. Apoi incepea spectacolul: eram scosi in fata intregii scoli, batjocoriti, numiti "bogomolnici". Cu toate stradaniile lor antihriste, nu incetam, totusi, sa ne impartasim, sa sfintim la Florii "matisorii", sa mergem la denii, in saptamana Pastelui.
@
