Povesti de iubire
Sprijinit in canatul usii, ma abandonez placerii de a o privi. Asa cum fac in fiecare dimineata. O vad din semiprofil, asezata dinaintea masutei de toaleta, ca sa se machieze. Este chiar in dreptul ferestrei, iar lumina laptoasa a zilei sterge conturul trupului ei pe jumatate gol, prea alb si filiform. Parul bogat, de culoarea lemnului de acaju, care se onduleaza pana peste umeri, este singurul care tulbura simplitatea acestei fotografii, parca scoasa in negativ.
Nicole face aceleasi gesturi pe care le stiu de zece ani si de care nu ma satur. Manevreaza abila cutiile cu creme si prafuri colorate, misca atenta pamatuful cu pudra peste obraji si pensula cu fard peste pleoape, rasuceste rimelul pe genele care dau mister ochilor ei mari, de un verde intens, isi mangaie buzele incet si apasat cu rujul rosu inchis. Chipul ei nu are nevoie de aceasta cosmetizare, dar Nicole n-ar iesi din casa nemachiata. E un ritual pentru intrarea intr-o noua zi, la fel de important ca si bautul cafelei. Ma lasa sa asist, usor amuzata, dar si cu dezinvoltura femeii care se stie iubita. Da, iubita aproape la fel ca in primavara aceea innebunitor de frumoasa, de acum exact zece ani. Strazile erau cotropite de un vartej de flori si parfumuri, in jurul nostru strabateau aerul siluete invesmantate colorat, case vechi, masini, pomi, blitzuri, cuvinte razlete rostite pe tonuri diverse, magazine, statui, titluri de ziare, intr-o viteza nesabuita, de parca ne-am fi aflat intr-un tren japonez. Acele imagini miscate, din care retina nu retinea decat culori si franturi de linii, erau viata de dincolo de noi. Nu erau insa viata mea cu Nicole, singura care ne absorbea cele cinci simturi si nastea alte doua, trei, ca sa ne putem impartasi iubirea pe deplin. Mult mai tarziu, cand zilele au inceput sa se transforme din aruncari in gol de la zece mii de metri, fara parasut
