„Nu mă tem de moarte. Nu cred că am făcut atâta rău celor din jurul meu încât să mă tem de pedeapsă. Desigur, toţi avem o conduită mai bună sau mai rea, dar cred că dacă încerci să compensezi, cu toată sinceritatea, dacă ai conştiinţa liniştită, nu ai de ce să te temi atunci când te prezinţi în faţa marelui judecător. N-am fost niciodată dezamăgită de dragoste. Amanţii mei mi-au prilejuit o mare experienţă. Nu regret nimic din tot ce am făcut, din tot ce am cunoscut şi dacă ar fi să o iau de la început, al face la fel. Mulţumesc cerului că mi-a dat această viaţă, această posibilitate de a trăi, pentru că am trăit sută la sută şi nu o regret".
O mărturisire-profesiune de credinţă a celebrei Edith Piaf, cântăreaţa-simbol a muzicii franceze, ale cărei melodii, uneori adevărate balade, i-au reflectat viaţa: „La Vie en rose" (1946), "Non, je ne regrette rien" (1960), "Hymne à l'amour" (1949), "Milord" (1959), "La Foule" (1957), "L'Accordéoniste" (1955), "Padam... Padam..." (1951).
Devenită din micuţa cântăreaţă de stradă o adevărată instituţie, a cunoscut „ le tout Paris". A fost admirată de Breton şi Cocteau (care a murit în aceeaşi zi cu ea), a cărui piesă „Le bel indifferent" a jucat-o împreună cu soţul ei Jacques Pills, l-a lansat şi l-a iubit pe necunoscutul atunci Yves Montand... Doborâtă de moartea boxerului Marcel Cerdan, va regăsi, de-a lungul anilor, dragostea alături de ciclistul Gerardin sau de Pills, de numeroşii iubiţi, ca Théo Sarapo (Theophanis Lamboukas), coaforul grec transformat în cântăreţ şi actor, sau Eddie Constantine, care i-au presărat drumul între concerte şi turnee. A cucerit America, unde a apărut în show-ul lui Ed Sullivan de opt ori, a cântat de două ori la Carnegie Hall, a cunoscut-o pe Marlene Dietrich. L-a lansat pe Charles Aznavour la începutul anilor 1950.
Deşi a devenit un star internaţional, viaţa particulară a mers