Un uriaş cu ochii larg deschişi zace pe şosea. Pare îngrozit. Corpul său sculptat în pachete de muşchi a încremenit în poziţie embrionară. Lumea s-a strâns buluc în jurul lui, vrând să afle ce se întâmplă. Cine este el? De unde a venit? Ce-a păţit? Nu toţi privitorii sunt norocoşi. Unii văd ceea ce trebuie, alţii... Ochiul poate fi foarte uşor păcălit. Realitatea nu e tocmai ceea ce pare a fi.
O istorie de peste 500 de ani
Ce aţi face dacă într-o dimineaţă aţi găsi, în faţa uşii de la intrare în bloc, un lac cristalin traversat de un trunchi de copac? Aveţi trei posibilităţi: fie încercaţi să treceţi peste el, fie vă întoarceţi în casă, fie vă rugaţi... să vină ploaia. Şi dacă, aflat la plimbare cu iubitul/iubita pe un bulevard, aţi nimeri pe un teren pe care e în plină desfăşurare un meci de baschet, l-aţi ocoli? Răspunsul la aceste întrebări este negativ.
Artiştii ştiu de ce... Întrebările nu sunt lipsite de sens deoarece scenele mai-sus descrise sunt... desene pe asfalt. Pentru o mai bună înţelegere a celor spuse aici, accesaţi http://picture-planet.net/v/streetart/ şi răsfoiţi albumele de pictură cu lucrări semnate de Leonardo da Vinci, Hans Holbein jr., Andrea Pozzo, Marcel Duchamp şi alţii.
Ochiul lui Leonardo
În urmă cu peste cinci sute de ani, aşa-numiţii „madonnari” din Italia desenau la bâlciuri, în pieţe şi pe străzile oraşelor portrete „tridimensionale” reprezentând-le pe Mona Lisa şi Madonna. Foloseau cărbune, cretă albă şi cioburi de ţiglă. Ce îi diferea pe ei de ceilalţi pictori? – Suportul de lucru era altul, materialele folosite difereau pe alocuri. Dar cea mai mare discrepanţă o constituia faptul că lucrările lor aveau sens privite... altfel. Ajungeau la această performanţă cu ajutorul aşa-numitei anamorfoze, perspectivă prin care o imagine distorsionată capătă sens în anumite condiţii
