În plin Belle Époque, Mişu Vacaresco publică în „L’Indépendance Roumaine” o rubrică pe care o semnează: Claymoor. Indiscret, histrion şi, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al României mondene de sfârşit de secol romantic a fost un personaj care se identifică cu lumea salonardă pe care o descrie.
„17 aprilie 1882
Lacrimile nu se sfârşesc niciodată. Toată natura e în floare, iar oamenii sunt în doliu. Liliacul a înflorit, în timp ce pălăriile sunt îndoliate. Doi morţi. Domnul Constantin Cerchez a plecat pentru totdeauna din sânul numeroasei sale familii şi domnul Creţeanu, în floarea vârstei, a murit subit lăsând în urmă o văduvă tânără şi îndurerată. Foarte multă lume a asistat ieri la înmormântările lor. Apartamentul domnului Creţeanu, situat pe Calea Victoriei, unde s-a ţinut slujba funerară, era prea mic pentru oamenii veniţi din toate părţile să asiste la această tristă ceremonie. Domnul Nicolae Creţeanu era ofiţer decorat cu steaua României. Onorurile militare au fost aduse de un batalion de vânători. Doliul era condus de domnul Constantin Creţeanu, prefect de Ilfov, fratele defuntuctului, de domnul Nicolae Tătăreanu, cumnatul său şi de domnul general Victor Creţeanu, general aghiotant, comandant al Casei Militare a regelui. Coroanele de doliu erau purtate de tineri. Câteva doamne erau grupate în spatele familiei. Printre cei din cortegiu i-am remarcat pe domnul C. A. Rosetti, fostul prezident al Camerei, domnul E. Stătescu, ministru al Afacerilor Externe, domnul E. Hillel, doctorul Marcovici, domnul Radu Mihai, prefectul Poliţiei, domnul George Ghica, secretar general; domnul George Creţeanu, membru al Curţii de Casaţie; domnul Teodor Văcărescu, mareşal al Palatului; domnul Jean Florescu, secretar al regelui; domnul George Steriadi, director politic la Ministerul Afacerilor Externe; domnul Dimitrie Bărcănescu; toţi mem
