Zilele trecute, preşedintele Traian Băsescu a decis să îi ridice mingea la fileu "cavalerului" italian Berlusconi.

L-a sunat şi i-a propus să preia 200 din imigranţii tunisieni ilegali ce ajung zilnic cu sutele pe insula italiană Lampedusa - un fel de purgatoriu pentru africanii ce speră să ajungă pe un pământ european al făgăduinţei. România a devenit astfel prima şi singura ţară europeană ce a oferit oficial ajutorul cerut de mai multe săptămâni de Italia restului Europei. Franţa, Germania, Olanda, Austria s-au opus categoric ca aceşti imigranţi să intre pe teritoriul lor, chiar şi după ce Italia a încercat să le forţeze mâna prin emiterea permiselor de şedere temporare.

Gestul - în fapt simbolic, pentru că 200 de oameni din peste 22.000 nu rezolvă nimic - a fost imediat valorificat de Berlusconi. Bătrânul vulpoi politic spune că este "mişcat" de acest "gest de solidaritate concretă şi prietenie din partea Guvernului şi a poporului român". Dincolo de asimilarea preşedintelui şi cu guvernul şi cu poporul român, mesajul este un bumerang întors către restul statelor europene, reticente la dorinţele Italiei.

Propunerea a fost remarcată şi de presa italiană, care l-a preluat ca atare, cu o mică diferenţă: Traian Băsescu este "premierul României". O confuzie uşor de înţeles până la un punct. Totuşi, de ce confuzia cu poporul român? Poporul român nici măcar nu a fost informat - anunţul nu a fost făcut nici până acum pe site-ul preşedinţiei României.

Dar ce încearcă România să spună prin această ofertă? A dorit să îi dea o mână de ajutor lui Berlusconi? Încearcă să dea o palmă unei Franţe care încă se opune aderării României la Schengen şi încă îi trimite pachet înapoi parte din rromi? A vrut să dea o lecţie restului Europei: "uite, aşa se procedează cu respectarea drepturilor omului?". A proteja drepturile omului este lăudabil. Însă dacă vrem să avem o