* Istoria unui blestem *
Spaima copiilor
"Era duminica, o zi frumoasa de iunie. Aveam numai sase anisori, dar tin minte ziua aia, de parca a fost ieri".
Paseste vartos, ocolind in salturi mari mlastinile care impanzesc drumul satului. Un nor urias atarna deasupra noastra ca un balaur. Totul e atat de mohorat, ca parca niciodata coltul asta de lume n-ar fi fost mangaiat de razele soarelui. Desi e primavara, un vant rece ca gheata imi biciuie incontinuu fruntea, suierand parca din toate directiile. In jur, nici tipenie, iar casele, unele gata sa cada, par de mult parasite.
"Candva, a fost o mandrete de sat. Acu', nu-i decat istorie. Toti oamenii au plecat sa munceasca afara. Si nici ca se mai intorc vreodata p-aci".
Mos Simion zambeste amar. Rupe dintr-un copac o surcica si-apoi isi curata cu ea noroiul de pe bocanci. Are 90 de ani, dar privirea lui e inca vioaie si uneori apriga. Poarta o barba lunga si alba ca spuma laptelui, ca orice lipovean sadea. S-a nascut aici, pe malul Dunarii, la Carcaliu, in vremuri bune pentru sat, cand oamenii, fie ei rusi, lipoveni sau romani, erau multumiti cu ce-aveau.
"Era o voiosie fara seaman. Tin minte ca tot satul era plin de livezi, iar noi ne cocotam toata ziua prin copaci, dupa fructe. Nu-mi lipsea aproape nimic si asa cred ca era prin toate casele. Numai trantorii ce se mai plangeau de saracie".
Arunca din mana surcica, stergandu-si apoi talpile pe un petic de iarba. Cateva picaturi mari, de ploaie, se-aud pleoscaind prin baltoace. Mos Simion ridica privirea zambitoare spre cer, lasandu-si chipul in bataia stropilor. "Uf! Uite ca n-am scapat! Da' las', ca-i doar o naravie usoara. Se scutura oleaca norul ala, ca prea se uita la noi suparat".
Isi sterge fruntea cu maneca toalei si-apoi imi arata undeva, peste drum, o casa mare, darapanata, cu obloanele trase. "Acolo era sediul
