Am răsfoit un volum colectiv intitulat “Forţa politică a femeilor“, coordonat de Andreea Paul-Vass. Sînt invitate multe femei din politică: 80% scriu ca să se afle în treabă, de fapt sînt foarte mulţumite că sînt acolo şi “la revedere”. Bărbaţii politicieni sînt şi mai şi: avem o adevărată paradă de clişee care mai de care mai enervante, despre cum femeile sînt mame, sînt sprijinul nostru blabla, dar n-are rost să impunem o cotă obligatorie de prezenţă pe locuri eligibile.

Printre zeci de texte semnate de doamne (precum Roberta Anastase, Norica Nicolai sau Sorina Plăcintă) deranjate inutil, mai găseşti şi cîteva rînduri normale care pun problema corect. Am extras cîteva exemple din ambele categorii. Cartea e utilă mai ales pentru că surprinde cu acurateţe halul în care sîntem, cît de nepregătiţi pentru acceptarea unor măsuri normale, simple. Problema se pune în general aiurea. Femeile sînt descrise mai ales ca “mame” sau “bune organizatoare”, iar femeile din politica noastră sînt mai toate clone “macho” care repetă robotizat trei idei slabe. Exact ca bărbaţii care le-au pus în frunte.

Măcar coordonatoarea semnează un text cu concluzii corecte. Paul-Vass e o neoliberală radicală (dacă eşti şomer sau ai vreo problemă la job, nu-i deschide siteul). Dar în volumul ăsta scrie un text care are măcar un punct cu care sînt de acord. Cota obligatorie a prezenţei feminine în conducerea instituţiilor publice:

Aceastã creştere nu poate avea loc “de la sine” şi nici nu e bine sã depindã de un singur om sau de un grup restrâns de persoane. Ea trebuie legiferatã. Evident, nu s-ar rezolva toate problemele. De exemplu, nu am simþit aproape niciodatã în politicã sprijinul celorlalte femei implicate. Or, aceastã atitudine constituie o mare problemã, ce nu se rezolvã printr-o lege. Dar, din punctul meu de vedere, introducerea unei cote minimale de gen de 30% la nive