Simbolurile meleagurilor arădene stau să piară ascunse departe de ochii lumii, prin cotloanele Aradului. Acolo unde nu sunt idei şi interese de a pune pe picioare vechiile „mărci” ale judeţului nostru, mai rămân doar amintirile, poveştile şi rămăşiţele unei vremi de mult apuse, când Aradul ţinea pasul cu marile metropole europene privind ultimele cuceriri ale tehnicii.

Transportul în Arad îşi are rădăcinile înfipte după jumătatea secolului XIX, când, în 1873 sunt puse în funcţiune trei linii de tramvaie trase de cai. Salacz Gyula, unul dintre cei mai prolifici primari la cârma Aradului (a condus oraşul vreme de 26 de ani între 1875-1901, fiind în acelaşi timp cel ce a oferit arădenilor primele parcuri îngrijite de primărie), a criticat transportul în comun care era „primitiv şi perimat”. De abia pe la 1908 se introduc autobuze „Astra”, maşinării grele, incomode şi zgomotoase care nu făceau altceva decât să strice pavajele oraşului, scuturând din temelii casele pe unde acestea aveau traseu.

În urmă cu un secol în schimb, Aradul făcea primul pas spre o performanţă tehnică de invidiat la acea vreme. Prima cale electrificată din estul bătrânului continent şi a opta din lume, după cum consemna presa vremii, îşi punea bazele la Arad, în situaţia în care doar în SUA, Franţa, Elveţia, Suedia şi Austria mai funcţioneau la acea vreme linii electrificate. Se întâmpla la 10 aprilie 1913, iar scopul acesteia era să ajute ţăranii din Podgoria Aradului să-şi ducă mai uşor marfa la oraş.

Tramvai tras de cai (1900)

Pentru a aduna capitalul necesar începeri lucrărilor, s-a format Societatea Anonimă Calea Ferată Arad – Podgoria, cu sediul în Arad. Proiectul liniei ferate era o stea cu trei colţuri, cu centrul în comuna Ghioroc, fiind executate trei trasee: primul, lung de 22,15 kilometri, străbătea localităţile Ghioroc, Sâmbăteni, Cicir, Mândruloc, Glogovăţ