Există o elegantă şi bogată tradiţie a sexului frumos în literatura poliţistă de limbă engleză. Un început modest, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, Anna Katharine Green, cea care l-a creat pe Ebenezer Gryce, reprezentant al Poliţiei metropolitane din New York. A urmat nemuritoarea Agatha Christie, autoarea care se află pe locul trei în statistica vânzărilor de carte, două miliarde de exemplare, cifră depăşită doar de Biblie şi de Shakespeare. Din fericire, succesul comercial păleşte în faţa unor personaje precum fermecătorul Hercule Poirot, profesionistul care îşi foloseşte „micile celule gri”, sau, cu nimic mai prejos, detectiva amatoare Miss Marple.
Dorothy L. Sayers nu s-a mulţumit să inventeze perechea de detectivi şi amorezi, Lordul Peter Wimsey şi scriitoarea Harriet Vane, ci a mai scris romane, nuvele, poezii şi eseuri. Succesul romanelor poliţiste nu a impresionat-o, ea era mult mai mândră de traducerea Divinei Comedii, capodopera lui Dante Alighieri. Cu o biografie tragică şi agitată, Patricia Highsmith are un antierou pe măsură, talentatul domn Ripley, la fel de fascinant şi de monstruos ca personajele care se întâlnesc pe tren şi nu se mai pot despărţi.
La rândul său, Phyllis Dorothy James, baroana James of Holland Park, membră a Camerei Lorzilor, l-a inventat pe arătosul poet şi detectiv, inspectorul Adam Dalgliesh. Celebră sub numele mult mai modest P.D. James, scriitoarea susţine că femeile sunt mai sensibile la detaliile vieţii cotidiene, implicit mai convingătoare atunci când scriu romane poliţiste.
Un loc aparte i se cuvine doamnei Mary Higgins Clark, care, scuzată fie-mi nepoliteţea, la 83 de ani produce cel puţin o carte pe an şi a reuşit până acum să vândă 100 de milioane de exemplare doar în Statele Unite. Secretul succesului său pare să fie perseverenţa. Primele patruzeci de manuscrise i-au fost refuzate şi abia în 1956
